Sărăcia şi statul ne-drept

Am folosit recent taxiul iar ultima conversaţie cu şoferul a venit cu o revelaţie.

Omul se plângea că în ultimii ani s-a dat cu o soluţie pe stradă care strică drumurile. Eu mă simt încurajată să spun şi eu ceva şi zic: păi cum să nu, că doar trebuie să le repare de ‘nșpe ori, cineva trebuie să scoată un ban din afacerea cu drumurile noastre! Şoferul îmi dă dreptate şi face un „dar”: „… dar aşa companiile astea care repară drumurile de 10 ori, mai angajează oameni şi aşa mai are omul ce să pună pe masă! Le repară de 15 ori, mai stăm în trafic că iar se desfundă drumurile, înjurăm că se mai strică maşină, ştim că se duc banii la cine nu trebuie, dar nu murim de foame, domnişoară!”

Asta explică multe: de ce Oprescu şi alţii ca el sunt realeşi în ciuda faptului că oamenii ştiu că sunt corupţi, de ce tema anti-corupţiei şi a lipsei statului de drept, deşi în teorie ne indignează pe toţi, în practică însă ne omoară… de foame.

Până acum am tot concluzionat cu toţii că participarea publică, în majoritatea cazurilor, e mai prezentă printre cei din clasa „de mijloc” – pentru că cere deja un anumit confort material pentru a te putea preocupa de ceva ce merge dincolo de uşa casei tale (nu că n-am fi văzut și oameni care, în sărăcie cruntă, n-au luptat pentru o cauză, a lor sau a altora). Dar dincolo de asta e o realitate: până nu ai ce să pui pe masă, corupţia te ţine în viaţă. Dorel ştie că e plătit din bani sifonaţi şi se indignează şi el, dar până nu vede ieşirea sau alternative ca el să aibă cu ce să se ţină pe el şi familia lui, nu o să spună nimic.

Dar vina nu e a lui Dorel.  Sărăcia lui Dorel este, iată, convenabilă. Aşa cum e convenabilă şi când, la alegeri, votul oamenilor poate fi cumpărat cu ulei şi făină. Tot dăm vina pe oamenii ăştia, când ei de fapt au înţeles un lucru: votul meu nu va face diferenţa (toţi sunt oricum la fel, nici unul nu e realmente preocupat  să mă ajute să ies din sărăcie),  dar măcar mă aleg cu ceva de pe urma lui!

Până nu facem ceva cu sărăcia, nu vom avea nici stat (de) drept.

Advertisements

Cum prindem praful de stele?

Când eram mică, aveam în casă câteva icoane. Mama e credincioasă. La un moment dat, am întrebat cine e în tablourile acelea cu bătrânul care făcea semnul crucii cu o mină austeră sau omul întins pe cruce. Printre altele, mama mi-a explicat ceva cu Dumnezeu, care e sus în cer, departe, unde nu-l putem vedea. După aceea, m-am uitat la Teleenciclopedia şi am văzut că sus în cer sunt stele şi planete. Era Universul, spaţiul cosmic din jurul nostru, cu galaxii şi găuri negre. Am vrut imediat să zbor în spaţiu. Şi mă întrebam dacă mergând în spaţiu n-aş putea să dau peste Dumnezeu, cam aşa cum dai pe stradă peste cunoştinţe, amici, prieteni.

Apoi în capul meu era aşa: eu stau într-o cameră, camera e într-un apartament, apartamentul e într-un bloc, blocul e într-un oraş, oraşul într-o ţară, ţara pe un continent, continentul pe o planetă, planeta e înconjurată de cer, în spaţiu. Şi dincolo de cerul ăsta undeva, sunt stelele, Luna şi Soarele şi Dumnezeu. Dintr-o dată, camera mea nu mai era un spaţiu izolat, doar al meu, începeam să cred că noi toţi suntem într-un fel legaţi de spaţiul cosmic.

Acum nu mai aştept să dau peste Dumnezeu în călătoriile mele cosmice (sic!) dar am rămas cu conştiinţa că spaţiul cosmic e aici. Se pare că nu mă înşel întru totul: de exemplu, particule de la supernove care mor cu milioane de ani în urmă ajung şi la noi chiar acum.

Respirăm praf de stele în orice apartament ne-am afla. Dacă am ştii asta, ne-am gândi la cum primim praful de stele în apartament, la ce îi oferim. Prindem fluturi, prindem vise, şi nici nu ne gândim că prindem praful de stele. Orice suprafaţă sau obiect din apartament are potenţial de a prinde praf de stele, mai ales perdelele, cutiile de bijuterii şi ramele foto. Însă eu am ales un alt obiect pentru asta. E ceainicul marocan pe care îl ţin în dormitor şi refuz să îl şterg de praf.

Ceainicul

Nu vă mai simţiţi vinovaţi că nu ştergeţi suficient de des praful: de fapt, aţi lăsat praful de stele să se odihnească, înainte să călătorească mai departe.

Mă uit în oraş

Dacă ne-am uita în oraş ca într-o oglindă, ce am vedea?

facebook.com/daniel.maracine.photographer

Oraşul prăfuit, al enclavelor de sărăcie, al străzilor noroioase, al noilor drumuri de viteză, al clădirilor lăsate să se năruie sub ochii noştri, al clădirii Primăriei în care cetăţenii nu au voie la şedinţa publică, al parcurilor năpădite de biserici, al oamenilor străzii, al haitelor de câini sălbăticiţi, al parcărilor oriunde, al dezvoltărilor imobiliare cu orice preţ, al traficului exasperant, oraşul gardurilor de 2m ca la cazarmă, al grădiniţelor insuficiente, al ălora care îţi spun că nu poţi fotografia casă sau stradă, al gunoaielor aruncate aiurea, al trotuarelor îngustate, al băncilor plasate în mijlocul intersecţiilor, al tinerilor şomeri care împart câte 3 o garsonieră, al mobilierului urban de 5 feluri într-un singur metru pătrat, al cazinourilor şi farmaciilor, al cinematografelor de centru pustii şi al mall-urilor de câteva hectare, al blocurilor reabilitate tricolor, al scandalului anual pentru subvenţia la căldură, al domniei atotputernicelor Luxten şi Apanova, al merțanelor parcate pe trecerea de pietoni, al scrumierelor golite din mers din maşină

suntem noi.

Pentru că oraşul e un produs cultural. El reprezintă ce suntem şi putem noi toţi luaţi la grămadă, ca societate. Aici se regăsesc regulile pe care le vrem respectate, funcţiunile, spaţiile şi construcţiile dorite şi legitimate. Noi toţi producem ceea ce se cheamă oraş. Oraşul este după chipul şi asemănarea noastră.

Ferentariul şi Cotroceniul, Rahova şi Balta Albă, Primăverii şi Centrul Istoric şi ce reprezintă ele acum, tot noi le-am făcut. După 20 de ani, avem puţine scuze pentru felul în care arată acest oraş, pentru că el a devenit al nostru, teoretic şi practic. Nu voi intra aici într-o discuţie despre percepţii, fenomene sociale şi altele asemenea. Cea mai simplă explicaţie e că din 1990 încoace, prin alegeri locale şi alte instrumente, decizia e la noi. Am votat de fiecare dată, noi, primari şi consilieri. Şi dacă n-am votat, decizia tot a noastră a fost, şi a arătat ce am crezut noi că trebuie să (nu) facem pentru oraş. Primarii, consilierii, agenţiile de tot felul, fac fix atât şi ce li se cere să facă.

Pentru multe lucruri nu avem nevoie nici de primar şi nici de consiliu: de la hârtii aruncate pe jos până la a urca în metrou fără să mai aşteptăm ca ceilalţi să coboare sau la lipsa de bună voinţă faţă de ceilalţi în trafic, sunt lucruri pe care (nu) le facem noi pentru noi.

 

Vă rog să îmi spuneţi: cu ce ne mândrim noi, ca oraş, şi am realizat din 1990 încoace? Aş vrea să nu răspundeţi Naţional Arena sau Podul Basarab, deşi mi-e teamă că asta ar ilustra perfect cine suntem.

Vreau mai mult Oraş

Ultimul interviu apărut pe reţelele de socializare cu Nicuşor Dan a stârnit discuţii aprinse. Acesta mărturiseşte că doreşte să creeze un partid astfel încât să poată candida mai uşor la următoarele alegeri locale (lucru de înţeles, având în vedere actuala lege privind candidaţii independenți). Şi mai spune, de asemenea, că partidul nu va avea o anumită ideologie, fiind vorba doar despre administrarea oraşului.

Acum, pot să înţeleg că nu doreşti să îndepărtezi potenţiali susţinători spunând din start că ai o ideologie, şi că nu vrei ca, declarând că îmbrăţişezi o anumită ideologie, să începi să fii lipit de tot felul de alte partide sau mişcări sau forţe. Dar nu cred că aşa ceva se poate: adică să guvernezi un oraş fără ideologie.

În primul rând, deja viziunea primarului ca manager de oraş şi aceea de guvernare ca fiind strict un act de administrare vin dintr-o anumită ideologie (aceea care spune că până la urmă capitalismul e o chestiune de logică, şi deci altfel nu se poate). Care se bate cumva cap în cap cu toate lucrurile pe care Nicușor Dan doreşte să le facă pentru oraş. Un oraş pentru oameni, aşa cum spune că preferă şi el şi susţinătorii lui, este o viziune care vine dintr-o anumită ideologie. Îmi imaginez că Nicuşor Dan, ca viitor candidat şi primar, va face opusul actualului primar şi va începe să revoce deciziile şi direcțiile de dezvoltare adoptate până acum în acest oraş: adică fără drumuri de mare viteză prin oraş, fără demolări de case de patrimoniu, fără desfiinţări de parcuri pentru mall-uri, favorabil creşterii rolului instituţiilor publice de cultură în oraş, transportului public şi pistelor pentru biciclete ş.a.m.d. Cel mai probabil că şi pe partea de transparenţă Nicuşor Dan va avea mare grijă măcar să respecte legea, având în vedere cu ce s-a luptat el însuşi în materie de administraţie opacă şi decizii luate în lipsa consultării publice. Adică va acționa conform unui set de valori (cele de mai sus) în care el crede.

Pe de altă parte, un primar şi consiliul local trebuie să ia decizii (nu managerul!). Evident, primarul se consultă, are nişte date la dispoziţie. Dar premisele de pe care se duc aceste consultări sunt influenţate într-o anumită măsură ideologic. Ce pui în consultare iarăşi este o decizie fundamentată ideologic, la fel şi cu cine alegi să te consulţi, dincolo de ce îţi spun nişte legi. De asemenea, datele, singure, nu îţi spun ce să faci (îţi spun eventual dacă trebuie să faci ceva). Ideologia este acel set de valori şi convingeri în funcţie de care luăm decizii. Resursele oraşului sunt limitate şi cheltuielile trebuie prioritizate iar asta nu se poate face strict în urma unui proces administrativ rece, pe baza unor date, fie ele chiar şi extrase din consultare. Iar, la un moment dat, consultarea nu e suficientă. Pentru că dacă ar fi aşa, atunci chiar am face autostrăzi peste tot în Bucureşti şi am demola tot, pentru că asta se pare că vor în majoritatea lor bucureştenii (nu degeaba Oprescu se apucă de aceste proiecte, căci dincolo de interesele directe, Oprescu ştie că are susţinere).

Pe termen lung nu poţi guverna ca un administrator de companie. Strategia de dezvoltare a unui oraş e mai mult decât suma opiniilor exprimate şi a datelor colectate.

Politică vine de la polisoraş în greacă, aşa cum urbanismul vine din latinescul (prin franceză, ce-i drept) urbs, -is (tot oraş). Deşi cele două cuvinte au înţelesuri diferite azi, la origine, vorbesc despre acelaşi lucru: despre oraş. Politica şi oraşul au fost de fapt împreună. De unde se vede treaba că nu poţi să faci oraş fără politică. 

Îmi imaginez că Nicușor Dan vrea să meargă pe valul (adică lehamitea) anti-politică şi spunându-le oamenilor că nu are o ideologie, le spune oamenilor ce vor să audă. Însă dacă el a ajuns să lupte pentru salvarea Bucureştiului, e tocmai din cauza acestei rupturi dintre oameni şi Politic(ă), şi prin urmare, dintre oameni şi Oraş.

PS: În apartamentul trei se face politică. În 2012 l-am susţinut pe Nicuşor Dan – la postul de primar și pentru un loc în consiliul general – şi încă îl susţin.

Unde sunt sticlarii din Curtea Sticlarilor?

Cumpărăm pahare ceva mai scumpe de la Zara Home, sau pahare mai ieftine de la Ikea și pahare foarte ieftine de la Carrefour, mobilă de la Cora și prosoape și așternuturi, din nou, din aceleași magazine, ca să nu mai vorbesc despre străchinile românești din magazinele chinezești. Poate că am economisit câteva zeci sau sute de lei cumpărând ieftin, dar prețul plătit e, de fapt, mult mai mare: el este numărul crescând de șomeri din fiecare oraș din România. Şi chiar și cumpărând ceva mai scump, la prețul plătit tot se adaugă, până la urmă, costul închiderii fabricilor și uzinelor noastre, al unităților de producție a acestor obiecte.

În 1990, în România se fabricau și pahare, și vaze, și prosoape, și cearceafuri, și mobilă. Au urmat privatizările din anii 90, după care piața s-a reașezat, și, deși au apărut noi întreprinderi în domeniu, mai mult am pierdut decât am câștigat. Sigur, privatizările de atunci explică o parte din situație, și după 24 de ani, industria noastră deco – să-i spunem așa – e mai degrabă o amintire. Și poate, veți spune, așa e normal să fie: dacă nu e nevoie de un lucru, de un anumit produs sau serviciu, acesta ar trebui să dispară natural de pe piață.

Dar avem nevoie în continuare de pahare, prosoape, cearceafuri, mobilă. Multe dintre produsele marilor mărci sunt fabricate în România, și uite cum globalizarea a ținut în viață câteva companii producătoare autohtone. Dar aici e buba: câteva. Câteva din ce era odinioară, câteva din multele care ar fi putut să fie.

Ai noștri, micile sau mai marile afaceri din domeniu de după 1990, au intrat pe o piață globală în care China, India și alte țări unde se delocalizează masiv fac prețurile. Prețuri ridicol de mici, pentru că în costul de producție nu intră, de fapt, drepturile celor care muncesc. Până la urmă, o concurență neloială și imorală.

Poate că oamenii nu mai au puterea de cumpărare de odinioară, dar dacă magazine ca Zara Home si Ikea sunt încă aici, înseamnă că totuși le suntem clienți. Dacă marile lanțuri cumpără și revând din/în România, de ce nu o facem și noi, direct?

Parte din problemă e că până acum, nici măcar producătorii locali nu au fost interesați de propria lor promovare pe piața internă, așa că majoritatea dintre noi nici nu știm ce și de unde am putea cumpăra.

La câțiva ani de la criză, tot în criză, producătorii noștri încă visează la un mare client internațional care să le bată la ușă. Dintre producătorii români de deco – textile, sticlărie, mobile etc. – pe care îi știu eu, niciunul nu este preocupat în mod real de promovare pe piața internă. Sau cred că e suficient să ai un website pe care se folosește Times New Roman și Word Art. În majoritatea lor, însă, producătorii sunt preocupați de supraviețuire și nu înțeleg importanța unui marketing susținut pentru piața locală. Iar adevărul e că cei mai mulți chiar nu au resurse pentru investiții care să-i ducă în zona de retail.

Totuși, una dintre cauzele acestui comportament ar putea fi una cel puțin surprinzătoare. Nu o dată am auzit povestea că, imediat ce aceste mici ateliere și fabrici ajung să aibă puțină vizibilitate în presa locală, încep tot felul de controale, de la taxe până la siguranța incendiilor. Managerii trag astfel concluzia că mai bine stau ascunși de ochii lumii.

Apoi, supraviețuirea, pentru o întreprindere de sticlărie, de exemplu, înseamnă că 50% din încasări se duc pe plata gazelor folosite pentru cuptoare. Sunt industrii în care un mic ajutor din partea statului nu ar face rău deloc. Și îndrăznesc să spun că micile noastre întreprinderi merită la fel de mult, dacă nu mai mult, decât toți marii investitori care se perindă pe la noi și care cer să beneficieze de tot felul de facilități fiscale. De ce numai investitorii străini ar trebui sa beneficieze de ele si nici nu ne gândim la micii noștri producători?

Și nu în ultimul rând, o dată cu privatizările, s-a rupt un întreg lanț de furnizori. Producătorii noștri de textile, care odinioară cumpărau pigmenți și alte substanțe chimice de la Oltchim, acum se duc în Elveția. Bumbacul e cumpărat din Turcia, și cine stie unde e, de fapt, produs…

Sticlarii nu mai sunt în Curtea Sticlarilor nu pentru că acolo e acum Curtea Berarilor, ci pentru că, în marea schemă a lucrurilor, am uitat de ei. I-am lăsat în grija piețelor și a capitalului global. Sticlari mai sunt, câțiva, în câteva ateliere și fabrici din țară. Ei au nevoie de noi – atât ca clienți, cât și ca stat/guvern.