Aragazul şi sticla de şampanie

MoetChandonNu ştiu la alţii cum e, dar în apartamentul 3 e întotdeauna de băut şi de obicei nu e de mâncare.

Iniţial, înainte să mă mut aici, visam la cum voi găti în bucătăria mea. Am şi acum tot felul de farfurii, oale, tigăi, tacâmuri, tot felul de accesorii colorate şi hip şi plăcute ochiului prin cutii (bucătăria nu e renovată deocamdată). Pe acestea încă visez să le scot din starea de conservare şi să le redau sensul, să îşi găsească menirea. În primul an de viaţă aici nici nu am avut aragaz, aşa că frustrarea mea era cu atât mai mare. Îmi imaginam că îmi voi cumpăra un aragaz şi voi termina cu mâncarea încropită şi proastă. Un aragaz devenise un obiect miraculos.

După ce l-am cumpărat, timp de aproape o lună, eram mai mereu fără mâncare, pentru că în mintea mea, nu mai era necesar să cumpăr şi mâncare. Cumva, aragazul în casă era garanţia mâncării, şi nu mă gândeam că de fapt eu în continuare trebuie să fac acel efort de a cumpăra mâncare, de data asta în starea ei nealterată termic, pe care apoi să o gătesc.

Când am depăşit acest prag şi am înţeles că chiar dacă am aragaz, tot trebuie să cumpăr eu mâncare, probabil timp de o lună am gătit, cât am putut, când am găsit timp. Cuptorul a fost abuzat de-a dreptul, mai ales că are termostat – una dintre invenţiile/gadget-urile moderne care mie mi se pare că fac viaţa mai uşoară. Însă farmecul lui s-a dus uşor, uşor, ca atunci când ne dezîndrăgostim de cineva, şi am găsit din ce în ce mai puţin chef şi timp pentru gătit. Mi-a fost de ajuns gândul că dacă vreau să fac ceva – pot, pentru că acum am pe ce găti.

Şi probabil că aşa e în viaţă – gândul că dacă vrem să facem ceva, putem, e de ajuns. Aproape am uitat că am aragaz, îl folosesc rar. Mănânc rar acasă iar atunci când mă trezesc că mi-e foame şi vreau să gătesc ceva, mă lovesc invariabil de lipsa lucrurilor de gătit. Şi iar mă duc la stocurile de conserve. Sau… la sticlele cu licori, căci dacă nu am nimic de mâncare care să-mi placă, iată că am ceva de băut care-mi place. Şi de obicei ce e  în sticlă e mult mai ademenitor decât ce e în conservă.

Aşa am ajuns să umblu după reţete de cocktailuri cu diversele lichide ce-mi mai rămăseseră prin casă. De foame nu mor, căci ce nu lipseşte din apartamentul 3 sunt lucrurile acelea cu care poţi încropi o mică gustare (de obicei am măcar un fel de brânză şi crackers) sau vreun fel de chips, crisps ori ceva prăjitură şi ciocolată.

Iar într-o seară, am desfăcut pur şi simplu sticla de Moet & Chandon, pe care o păstram de ani de zile pentru o ocazie specială. Dar ce ocazie mai bună decât aceea când vrei să bei şampanie? Ocaziile speciale le facem noi. Iar eu am decis că acum e una. Cheers!

Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.

Pălăriile din Bruxelles

În week-endul care a trecut am avut ocazia să fiu turist în Bruxelles. Am mai fost aici înainte, cu treabă, dar nu fusesem turist. Şi mă gândeam deja ce fel de „lentile”, adică ce fel de perspective, voi folosi atunci când mă voi uită la/în oraş. Iniţial aş fi vrut să întreb oamenii de la faţa locului despre structura administrativă a oraşului şi cum îi afectează în viaţa de zi cu zi (ceva foarte sofisticat), să caut diverse comunităţi ne-aduse în atenţia bucureştenilor (socialiştii spanioli din Bruxelles, anyone?), sau să mă uit după stilurile art nouveau sau art deco…

Dacă pentru lume, în general, Bruxelles înseamnă Maneken Pis, beri de toate felurile, gaufres şi cartofi prăjiţi, pentru mine, de data asta, Bruxelles a însemnat vânt şi ploaie. Citisem că vor fi cam 8 grade, aşa că am plecat plină de speranţa de la -7 grade din Bucureşti cu gândul la o vreme blândă: nu mă aşteptam ca vântul local să mă facă să mă gândesc la Chicago!

Am uitat de toate perspectivele de uitat la oraş şi am decis că îmi trebuie… o pălărie, să mă ferească de urgie (explorasem oferta de căciuli şi nu găsisem nimic suficient de stylish). Văzusem un magazin de pălării la intersecţia Rue du Midi cu Rue du Lombard şi am decis că e musai să intru în el, extrem de mulţumită de situaţia cu vântul şi ploaia (vedeţi logica, nu?).

Dar ceea ce trebuia să fie o achiziţie de pălării… s-a soldat cu o discuţie tihnită cu doamna din magazin, Sylvie Gauthier. Când am intrat eu, trei domnişoare tocmai preluau de la ea nişte cutii de pălării de mărimi diferite. Am profitat de momentul de commerce în derulare că să îmi arunc un ochi în magazin şi să mă decid ce voi proba prima dată.  Însă doamna s-a eliberat rapid şi m-a luat în primire: de ce doriţi o pălărie, ce stil v-aţi dori, ce culoare… şi, în final, cred că vi s-ar potrivi asta… oh, da… şi ce pălărie!

Am probat vreo 10 pălării, timp în care am aflat că pălăria e un accesoriu care evocă o sumedenie de imagini, spre deosebire de orice alt accesoriu. Poate când te uiţi la o eşarfă, te gândeşti la Grace Kelly (sic!), iar un taior te poate duce cu gândul la Chanel, dar, în general, când te uiţi la o pălărie, te gândeşti la Marlene Dietrich, la regina Angliei şi ultima nuntă regală, ori la domnii de odinioară. Doamna Gauthier îmi spune că până acum 5-6 ani, pălăria dispăruse aproape de tot din peisajul urban, considerată a fi demodată, dar ea revine încet, încet, în cotidian, în bună parte din cauză că mulţi artişti pop au reintrodus-o în vizualul hip and chic, iar apoi a reapărut trendul vintage/retro.

Șepcile nu sunt atât de prezente în magazin. Ele erau iniţial purtate de către muncitori şi apoi de către aristocraţi doar în vilegiatură, la malul mării, erau un fel de ţinută cool şi casual.

Femeile în ziua de azi vor să poarte pălării masculine, în timp ce bărbaţii nu prea apucă să poarte pălărie. Ei ar purta mai des pălării, şi de obicei vin la magazin cu soţia sau prietena. Şi tot de obicei, ele sunt acelea care se opun achiziţiei de pălării: „ah nu, dar e demodat, îmi aduci aminte de bunicul, nu îţi stă bine!”, sunt replici care se aud des când un cuplu intră în magazin. „Dar bărbatul are şi el dreptul să poarte o pălărie dacă vrea, până la urmă…”, conchide Madame Gauthier.

Pălăriile pentru bărbaţi sunt mai complicate decât pălăriile pentru femei: ai ceva mai multe restricţii la materialele folosite, deşi te poţi juca cu volume diverse. Culorile pentru pălăriile pentru bărbaţi sunt o istorie întreagă – nu prea vezi pălării roşii purtate de bărbaţi, abia dacă îndrăznesc să probeze o pălărie mov nuanţă strugurilor (ceva ce mie îmi place!). De obicei, sunt căutate pălăriile negre, brune sau gri.

– Într-o perioadă, femeile-scriitor purtau pălării!  – Dar de ce nu spunem scriitoare, pur şi simplu? Dacă există un feminin, ar trebui folosit!, zic eu.
– Femeile-scriitor sunt recunoscute şi respectate! – Da, dar tocmai, dintr-o perspectivă patriarhală!

– Nu sună bine, nu există armonie. Limbajul trebuie să păstreze o anumită alură.

– Bine, dar limbajul evoluează. Creăm realităţi noi prin limbajul utilizat sa  u folosim limbajul pentru a desemna realităţi noi ?
– Nu ar trebui să acceptăm disonanţele, îmi zice doamna Gauthier, şi am chef să ripostez, dar nu mai spun nimic. Aşa că adaugă: Asta este o falsă bătălie, cea a limbajului. Dacă folosim termenii scriitoare şi preşedintă, va rezolva asta problema inegalităţii între salariile femeilor şi cele ale bărbaţilor? Păi nu, dar…

Îmi arată nenumărate pălării cu istoriile lor. Se opreşte la una, bărbătească, dintr-o stofă cu un tipar familiar chiar şi mie. „Ahh,  asta e un tipar din anii ’60! Era plin în anii aceia de acest print, îl vedeai peste tot: pe mantouri, jachete, caschete, fuste… acum, folosit pe o pălărie, deşi este elegant, nu are mare succes în magazin. Însă aceeaşi pălărie, din aceeaşi stofă, cu acelaşi print, într-un magazin branche (la moda, cool)… este vintage şi se vinde. Contextul contează!”

„Îmi face plăcere să le arăt clienţilor pălării, să discut cu ei despre pălării – este o treabă care mă îmbogăţeşte! Am pierdut relaţia cu obiectul, moda este eminamente socială.”

Madame Gauthier face şi pălării, şi de dame şi de bărbaţi. Se prezintă că fiind o „artisane” (artizană). Şi asta e suficient de cuprinzător pentru ea, pentru că în franceză „modiste” este persoana care face pălării de damă şi „chapelier” este persoana care confecţionează pălării pentru domni. Nu ne-am putut împiedica să nu remarcăm că „modiste” este feminin, şi „chapelier” este masculin, şi că Mme. Gauthier, dacă face şi pălării de bărbat, ar fi putut foarte bine fi „chapelliere” (cuvânt care nu există, aşa cum nici în română nu există „pălărieră”). Asta dincolo de faptul că „modiste” vine de la „mode”, modă, care în cazul de faţă este redusă la pălărie (un lingvist ar ştii să explice aceste lucruri), iar „chapelier” vine direct de la chapeau – adică pălărier, de la pălărie.

Buticul (sau butica)-mică-întreprindere Gillis există pe această stradă din 1910. Magazinul se află într-o clădire art deco, iar vitrina şi interiorul au păstrat în majoritatea lor elementele originale; ramele ferestrelor, uşa, mozaicul de la intrare şi cel din magazin, mânerele uşilor, dulapurile înalte sunt completate de câteva piese moderne de mobilier.

Nu mi-am luat pălărie, dar mă gândesc: o eventuală emancipare a bărbaţilor, de data asta, ne va fi semnalată de mai mulţi bărbaţi purtând pălărie?