Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading