Transgresiunea e pentru smecheri

Pentru un oraş în care nu se respectă regulile şi ne plângem de haos, de fapt în Bucureşti se întâmplă relativ puţine încălcări majore de reguli. Mai exact, puţine transgresiuni, cum ar spune o bună prietenă. Principalul tabu ne-încălcat sau foarte puţin încălcat este proprietatea privată. În comparaţie cu alte mari oraşe, la Bucureşti sunt puţine squat-uri şi puţine spaţii ocupate, deşi potenţial ar fi.

Singura transgresiune făcută la Bucureşti legată de proprietatea privată e ne-respectarea regulilor de urbanism chiar de către proprietari: pentru că avem impresia că putem să facem orice pe o proprietate privată. Ne pişăm pe ele de reguli şi decizii publice – alea nu-s pentru proprietari, mai ales cei privaţi. Iar când autorităţile publice încalcă regulile la noi e tot pentru că tratează spaţiul, chiar în proprietate publică, ca pe o proprietate privată, ca pe propria moşie (vezi Uranus/Berzei, Ciurel etc.).

Plecând de la această observaţie asupra transgresiunilor făcute, nefăcute şi (ne)fezabile în Bucureşti, cred că cea mai „critică” situaţie o întâlnim pe strada Luncşoara, unde un grup de cetăţeni organizat sub sloganul Lupta pentru strada ta se opune construcţiei unui bloc nou între blocurile  vechi, muncitoreşti. Şantierul, suspendat de drept de către Prefectură, continuă, dar este respectat de riverani. Cât de ilegal ar fi să ocupi un şantier ilegal? Un şantier în mijlocul unor sute de locatari care nu îşi  doresc acest lucru continuă totuşi nestingherit. Oamenii sunt cuminţi, nu ar îndrăzni în ruptul capului să treacă dincolo, să încalce regula care spune că nu intri pe o proprietate privată. Ori tocmai acest tip de transgresiune devine necesar.

Dacă cineva nu respectă limita sau regula, aceasta n-ar trebui ea oare provocată, pentru a putea fi clarificată şi re-stabilită?

Advertisements

La Paris, paradisul hipsterilor e o suburbie comunista

M-am tot gândit despre cum să scriu despre Montreuil din Seine-Saint-Denis, o suburbie în apropiere de Paris. Până azi. Colegele de birou mă întrebau despre cum m-am distrat în concediu şi unul din lucrurile în faţa cărora mă entuziasmasem era această suburbie chic din estul Parisului. Nici nu ştiam cum să o descriu mai bine, aşa că am zis de la început ceva ce mie mi se părea extraordinar: au un primar comunist, din Partidul Comunist Francez – Frontul de Stânga, înainte de asta au avut o primăriţă ecologistă, şi înainte de primăriţă, un primar tot comunist, de prin anii 80 încoace.

Asta după ce înainte de plecarea din Franţa mă gândisem la diverse abordări pentru a descrie acest loc : despre oamenii de aici, despre arhitectură, despre urbanism, despre tradiţia cinematografică etc. Dar iată că mă întorc totuşi la orientarea politică a celor care conduc această suburbie-oraş, lucrul cel mai extraordinar pentru mine. Însă cum se traduce în viaţa oamenilor faptul au avut primari comunişti sau de stânga, m-a întrebat cineva?

Foarte pe scurt, iată care cred eu că este răspunsul la această întrebare (repet – ce cred eu, poate că ceea ce descriu mai jos e o stare comună oraşelor în care chestiunile gospodăreşti merg cum ar trebui, fără legătură cu orientarea ideologică a primarului):

  • Creşe, grădiniţe, şcoli, colegii la tot pasul;
  • Centres de sante la fel de numeroase – nişte clinici de sănătate de proximitate auto-gestionate de medici, municipalitate şi/sau o mutuală (o mutuală este un fel de CAR sau fond de asigurări sociale sau de sănătate colectiv, privat);
  • Parcuri, şi mai ales, ceva ce pare o ciudăţenie – parc pentru animale, deoarece s-a observat că acolo unde în apropierea unui parc sau în parc există activitate umană nu se mai dezvoltă sau dispare ecosistemul;
  • Bilete de cinema subvenţionate – un caz special, Montreuil având o tradiţie în a găzdui proiecte cinematografice, fraţii Lumiere au lucrat aici, iar Georges Melies, inventatorul efectelor speciale de cinema, a avut aici un studio (cinematograful îi poartă numele).
  • Reguli de urbanism fără fixaţie pe arhitectură, să zicem – există aici o diversitate arhitecturală incredibilă; supra-înălţări şi modificări de faţadă sau alăturări de stiluri care în Paris sunt de neimaginat. Însă asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am apreciat o sumedenie de delicatese arhitecturale (despre cum se întâmplă asta la București merită o discuție separată): piscină monumentală din anii 60-70 lângă case stil chalet/cabane, etaj modern deasupra unui parter mai tradiţional, hale devenite loft-uri, imobile eco (consumă mai puţină energie), tot felul de experimente arhitecturale, fie ele publice sau private;
  • Lucrările artiştilor locali sunt nu numai expuse în oraş, dar sunt şi cumpărate de către primărie sau instituţii publice locale;
  • O diversitate de HLM-uri – locuinţe sociale – şi de bună calitate;
  • Tabăra de 350 romi români amenajată înainte de a li se propune locuinţe sociale (deci nu expulzare);
  • Primăria, în luptă cu autorităţile centrale pentru că acestea nu dau banii promişi pentru continuarea liniei de metrou şi deschiderea celei de tramvai, cheamă cetăţenii să i se alăture şi să semneze o petiţie;
  • Numele străzilor aparţin unor oameni necunoscuţi: unui pompier căzut la datorie sau al unui fruticultor; bulevardele şi pieţele mari au totuşi numele unor figuri marcante ale comunismului şi socialismului francez (Jacques Duclos, Jean Jaures – căutaţi pe google). Bulevardul mare se numeşte totuşi direct Avenue de la Resistance (Calea Rezistenţei – întru câtva);
  • Squat-urile sau pieţele ilegale ale imigranţilor sunt tolerate până primăria decide să rezolve problema socială din spatele lor.

Pe lângă cele de mai sus adaug: părinţii fac chetă la creşă astfel încât şi copiii de imigranţi să poată ajunge la şcoală; teatru militant sau angajat sau cum vreţi să îi spuneţi; afişe pro-Palestina peste tot; cafenea anarhistă; librărie şi editură independente (locale, neafiliate vreunui lanţ/marcă mari). În plus, se pare că aici există cel mai mare număr de asociaţii raportat la numărul de locuitori (nu am sursă şi date ca să verific, dar aşa mi-a zis cineva care stă aici).

Nu vă imaginaţi că aici nu se întâmplă niciodată nimic, că nu există revolte sau motiv de revoltă. Oamenii se solidarizează și sancţionează derapajele puterii, ca atunci când oamenii au ieşit să protesteze împotriva acţiunii primăriei de a-l concedia pe directorul cinematografului Melies şi alţi funcţionari publici.

Şi evident, ar mai fi de cercetat şi alte lucruri din reţeta lor secretă (sic!): cum e administrat bugetul, de unde vin banii care se investesc în diversele proiecte (şcoli noi, locuinţe sociale, centru cultural, etc.) şi cum se face prioritizarea acestor cheltuieli.

Locul ăsta este special datorită oamenilor care aleg să locuiască aici. Administraţia de stânga şi celelalte iniţiative private din oraş nu ar fi posibile dacă aici nu s-ar fi adunat oameni care gândesc cumva la fel şi îşi doresc acest gen de oraş. Un oraş în care proiectele imposibile la Paris devin posibile, fie că e vorba de un proiect personal sau de unul artistic.

Probabil de asta primul gând care mi-a venit în minte după câteva minute de plimbare a fost că e un paradis al hipsterilor. Nu însă fără a plăti un preţ: locul e pe cale să se gentrifice, preţurile au început să crească în ultimii ani, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin să trăiască aici, mai ales cei din industriile creative. Până atunci însă seamănă foarte mult cu un loc de întâlnire al utopiilor.

Iar eu mă gândesc că la Bucureşti probabil oamenii nici măcar utopii nu au. Sau nu ştim noi să le facem să iasă la iveală.

PS1: le mulţumesc lui Olivier şi Laurei pentru prietenie.

PS2: am scos caracterele frantuzești, să mă scuzați, dar nu se vedeau bine pe blog (apăreau un fel de hieroglife în locul lor).