Pomana de un an

Încă de când mama și-a pus ambele mâini în ghips în urmă cu două săptămâni, unul din motivele de mare stres din fața noastră a fost pomana de un an a tatei. Mama începuse pregătirile pentru acest moment cu câteva luni înainte deja, cumpărând haine, pătură, lenjerie de pat și altele, de parcă tata începea o viață nouă pe lumea cealaltă. În situația dată, am schimbat planurile inițiale, care însemnau totuși o masă întinsă și niște invitați acasă, și a rămas că mama ne îndrumă iar eu și sora executăm un plan minimal. Până la urmă, pentru colivă și pachetele de dat de pomană a venit o prietenă a mamei să ne ajute, așa că eu doar trebuia sa execut niște lucruri o dată venit momentul respectiv.

În ziua cu pomana, de dimineaţă, când bătea un vânt de te tăia pe obraz, îi aşteptam pe unchiul şi mătuşa cu maşina ca să mergem la biserică şi la cimitir, într-o comună de pe lângă Bucureşti, împreună cu vreo 4 sacoşe mari, pline cu de toate şi coşuri cu colivă şi candele şi lumânări. Am cărat repede totul la maşină. Mama fusese la biserică cu o săptămâna înainte şi ne-a spus că trebuie să fim acolo la 10h30 pentru slujba de pomenire a morţilor, pentru sfinţirea colivei şi ce mai trebuie pentru pomana de un an.

Ajungem la biserică, scoatem sacoșele şi coşurile din portbagaj şi ne năpustim spre biserică. În curtea bisericii, nişte nevoiaşi se uită la noi cu mirare. Înaintăm, intrăm în biserică, nevoiașii după noi. Aici, o doamnă în vârstă care vindea lumânări se uită şi ea la noi cu uimire. Noi, uimite de ce vedeam: biserica goală, nu mai era nimeni altcineva în biserică.

Mama: Ce se întâmplă?

Femeia cu lumânările: S-a terminat.

Mama: Cum s-a terminat? unde e preotul? Mi-a spus să vin la zece jumătate.

Femeia: S-a terminat, maică, acum s-a terminat. Părintele e prin cimitir.

Urmează un moment de nedumerire şi scurtă consultare între noi, după ce depăşim şocul iniţial, mai ales mama – dar mi-a spus să vin la zece jumătate! Ce să facem, să chemăm preotul, să sfinţească aici coliva sau să ne ducem după el, mai ales că oricum trebuia să facă ceva pomenire şi slujbă şi la mormânt? Hotărâm că ne ducem după el prin cimitir.

Ne luăm iar sacoșele şi coşurile cu colivă şi ne avântăm pe potecile moi din cimitir. Cu atenţie, spre vale, unde e mormântul.

După ce am mers suficient cât să ni se lipească noroiul de tălpi, iată-l şi pe preot, împreună cu nea Gheorghe, dascălul cu cădelniţa.

– Părinte, părinte!

Părintele o aude pe mama, noi ne oprim, îi arătăm mormântul care deja nu mai era prea departe.

– Slujba de un an, părinte, aici, îi arată mama repede crucea.

În timpul ăsta, mama se agită, cu mâinile în ghips, prin coşurile alea. Ce trebuie să fac? zic eu. Aprinde o candelă!

Iau chibriturile pe care le-a pus mama în coş lângă candele, şi evident că reuşesc abia după ce vântul stinge chibritul de vreo 3 ori. Veşnica pomenire, ne ţinem unii de alţii în timp ce bănănăim un coş cu colivă prin aer, dumnezeu să-l ierte.

Înapoi în biserică, repejor, noi în urma preotului, prin pământul cleios. Punem toate coşurile pe o masă, începem să scoatem din ele, sacoșele cu chestiile necomestibile sunt lângă masă. Suntem doar noi, preotul şi dascălul. Preotul începe să binecuvânteze coliva. E o slujbă doar pentru noi, aproape o slujbă privată, la separeu, ce să mai. Ne-am scos, mă gândesc eu.

Mama iar îmi şopteşte: aprinde o candelă şi lumânările. Iau chibritul de lângă colivă.

Primului băț de chibrit îi sare fosforul, i se sfărâmă măciulia aia. Repede, scot al doilea băț. Se rupe în două, o bucată se duce pe colivă. Al treilea băț se aprinde şi se stinge repede la loc. Îl aud pe preot cum cuvântează mai încet… Mi-e teamă că omul termină slujba până aprind eu o lumânare. Bag mâna în geantă, după brichetă. Scot întâi punga cu biscuiţi vărsaţi, din aceia de post, pe care îi luasem în caz că mi se făcea foame pe drum. Pe pipăite, ajung întâi la cutia de ibuprofen, apoi la pachetul de ţigări, îl scot victorioasă. Preotul se opreşte cu totul. Mă uit la el şi scot… bricheta. Preotul, uşurat: credeam că vă aprindeți o ţigară! Vaaaaai, părinte, da` se poate?? În sfârşit, aprind o lumânare.

De undeva, apare o sticlă de vin. Sunt surprinsă, că e o sticlă mişto de vin, scrie ceva Premiat pe eticheta neagră. De când cumpără mama sticle fiţoase de vin? Uite ce voi bea eu diseară cu sora, şi gândul ăsta îmi dă o oarecare satisfacţie. Preotul ia sticlă de vin şi începe să toarne pe colivă. Îmi vine să-i spun să nu facă risipă totuşi. Dar nu apuc să termin gândul, că-l aud cum spune: Ăsta e bun de împărtăşanie, pentru mâine, rămâne la mine.

Totul se termină apoi foarte repede, veşnica pomenire cu coșul în aer de care ne ținem toți şi aşa mai departe, mama predă pomelnicul. Preotul şi dascălul se duc spre altar. Mama ne dă mie şi sorei câte un pachet, să le dăm preotului şi dascălului. Ajungem şi noi la altar.

– Bravo, măi, fetelor, cum v-aţi pregătit voi, ne-ntâmpină părintele.

– Părinte, asta e pentru dumneavoastră.

– Dar să daţi ceva să susţineţi şi altarul aici.

– Ăăăă… da.

Mă simt încuiată, mama mi-a spus să nu dau nici un leu la preot, că anul trecut la înmormântare i-a dat 250 lei, degeaba, că slujba noi o făcusem la Bucureşti, iar mama a primit chitanţă de 50 lei şi nici nu a asfaltat potecile din cimitir.

Mă întorc şi mă uit în jurul meu, văd o cutie în care pare că se pun bani. Pun acolo vreo 5 lei, am numai bancnote de 1 leu în portofel. Sora are 2 lei. Preotul ne vede şi ne strigă: altarul e aici. Deci trebuie să dăm la preot.

Scot toate bancnotele de 1 leu pe care le am, trebuie să fi fost vreo 20 lei cu totul şi i le dau. Nemulţumit, ne bombăne că dascălului nu putem să îi dăm mărunţiş.

Mă întorc la mama, îi spun toată tărășenia, rezolvă ea cu părintele și dascălul. Scoatem coliva din coș și împărțim la nevoiași. În câteva minute, coșul e gol. Mie mi s-a făcut foame și parcă mi-aș împărți și mie, pentru că nu pot să iau biscuiții înapoi de pe masă din fața oamenilor care nu au ce să mănânce.

Două săptămâni de stres s-au risipit într-o oră. Sigur, tata e sub un morman de noroi și vinul ăla bun e la popă.

Altfel, acum știu că e bine să n-ai încredere în chibriturile altora și că preoții nu sunt ca taximetriștii, lor nu le plac banii mici.

Advertisements

One thought on “Pomana de un an

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s