Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading

Advertisements

Aragazul şi sticla de şampanie

MoetChandonNu ştiu la alţii cum e, dar în apartamentul 3 e întotdeauna de băut şi de obicei nu e de mâncare.

Iniţial, înainte să mă mut aici, visam la cum voi găti în bucătăria mea. Am şi acum tot felul de farfurii, oale, tigăi, tacâmuri, tot felul de accesorii colorate şi hip şi plăcute ochiului prin cutii (bucătăria nu e renovată deocamdată). Pe acestea încă visez să le scot din starea de conservare şi să le redau sensul, să îşi găsească menirea. În primul an de viaţă aici nici nu am avut aragaz, aşa că frustrarea mea era cu atât mai mare. Îmi imaginam că îmi voi cumpăra un aragaz şi voi termina cu mâncarea încropită şi proastă. Un aragaz devenise un obiect miraculos.

După ce l-am cumpărat, timp de aproape o lună, eram mai mereu fără mâncare, pentru că în mintea mea, nu mai era necesar să cumpăr şi mâncare. Cumva, aragazul în casă era garanţia mâncării, şi nu mă gândeam că de fapt eu în continuare trebuie să fac acel efort de a cumpăra mâncare, de data asta în starea ei nealterată termic, pe care apoi să o gătesc.

Când am depăşit acest prag şi am înţeles că chiar dacă am aragaz, tot trebuie să cumpăr eu mâncare, probabil timp de o lună am gătit, cât am putut, când am găsit timp. Cuptorul a fost abuzat de-a dreptul, mai ales că are termostat – una dintre invenţiile/gadget-urile moderne care mie mi se pare că fac viaţa mai uşoară. Însă farmecul lui s-a dus uşor, uşor, ca atunci când ne dezîndrăgostim de cineva, şi am găsit din ce în ce mai puţin chef şi timp pentru gătit. Mi-a fost de ajuns gândul că dacă vreau să fac ceva – pot, pentru că acum am pe ce găti.

Şi probabil că aşa e în viaţă – gândul că dacă vrem să facem ceva, putem, e de ajuns. Aproape am uitat că am aragaz, îl folosesc rar. Mănânc rar acasă iar atunci când mă trezesc că mi-e foame şi vreau să gătesc ceva, mă lovesc invariabil de lipsa lucrurilor de gătit. Şi iar mă duc la stocurile de conserve. Sau… la sticlele cu licori, căci dacă nu am nimic de mâncare care să-mi placă, iată că am ceva de băut care-mi place. Şi de obicei ce e  în sticlă e mult mai ademenitor decât ce e în conservă.

Aşa am ajuns să umblu după reţete de cocktailuri cu diversele lichide ce-mi mai rămăseseră prin casă. De foame nu mor, căci ce nu lipseşte din apartamentul 3 sunt lucrurile acelea cu care poţi încropi o mică gustare (de obicei am măcar un fel de brânză şi crackers) sau vreun fel de chips, crisps ori ceva prăjitură şi ciocolată.

Iar într-o seară, am desfăcut pur şi simplu sticla de Moet & Chandon, pe care o păstram de ani de zile pentru o ocazie specială. Dar ce ocazie mai bună decât aceea când vrei să bei şampanie? Ocaziile speciale le facem noi. Iar eu am decis că acum e una. Cheers!

Cum prindem praful de stele?

Când eram mică, aveam în casă câteva icoane. Mama e credincioasă. La un moment dat, am întrebat cine e în tablourile acelea cu bătrânul care făcea semnul crucii cu o mină austeră sau omul întins pe cruce. Printre altele, mama mi-a explicat ceva cu Dumnezeu, care e sus în cer, departe, unde nu-l putem vedea. După aceea, m-am uitat la Teleenciclopedia şi am văzut că sus în cer sunt stele şi planete. Era Universul, spaţiul cosmic din jurul nostru, cu galaxii şi găuri negre. Am vrut imediat să zbor în spaţiu. Şi mă întrebam dacă mergând în spaţiu n-aş putea să dau peste Dumnezeu, cam aşa cum dai pe stradă peste cunoştinţe, amici, prieteni.

Apoi în capul meu era aşa: eu stau într-o cameră, camera e într-un apartament, apartamentul e într-un bloc, blocul e într-un oraş, oraşul într-o ţară, ţara pe un continent, continentul pe o planetă, planeta e înconjurată de cer, în spaţiu. Şi dincolo de cerul ăsta undeva, sunt stelele, Luna şi Soarele şi Dumnezeu. Dintr-o dată, camera mea nu mai era un spaţiu izolat, doar al meu, începeam să cred că noi toţi suntem într-un fel legaţi de spaţiul cosmic.

Acum nu mai aştept să dau peste Dumnezeu în călătoriile mele cosmice (sic!) dar am rămas cu conştiinţa că spaţiul cosmic e aici. Se pare că nu mă înşel întru totul: de exemplu, particule de la supernove care mor cu milioane de ani în urmă ajung şi la noi chiar acum.

Respirăm praf de stele în orice apartament ne-am afla. Dacă am ştii asta, ne-am gândi la cum primim praful de stele în apartament, la ce îi oferim. Prindem fluturi, prindem vise, şi nici nu ne gândim că prindem praful de stele. Orice suprafaţă sau obiect din apartament are potenţial de a prinde praf de stele, mai ales perdelele, cutiile de bijuterii şi ramele foto. Însă eu am ales un alt obiect pentru asta. E ceainicul marocan pe care îl ţin în dormitor şi refuz să îl şterg de praf.

Ceainicul

Nu vă mai simţiţi vinovaţi că nu ştergeţi suficient de des praful: de fapt, aţi lăsat praful de stele să se odihnească, înainte să călătorească mai departe.

Unde sunt sticlarii din Curtea Sticlarilor?

Cumpărăm pahare ceva mai scumpe de la Zara Home, sau pahare mai ieftine de la Ikea și pahare foarte ieftine de la Carrefour, mobilă de la Cora și prosoape și așternuturi, din nou, din aceleași magazine, ca să nu mai vorbesc despre străchinile românești din magazinele chinezești. Poate că am economisit câteva zeci sau sute de lei cumpărând ieftin, dar prețul plătit e, de fapt, mult mai mare: el este numărul crescând de șomeri din fiecare oraș din România. Şi chiar și cumpărând ceva mai scump, la prețul plătit tot se adaugă, până la urmă, costul închiderii fabricilor și uzinelor noastre, al unităților de producție a acestor obiecte.

În 1990, în România se fabricau și pahare, și vaze, și prosoape, și cearceafuri, și mobilă. Au urmat privatizările din anii 90, după care piața s-a reașezat, și, deși au apărut noi întreprinderi în domeniu, mai mult am pierdut decât am câștigat. Sigur, privatizările de atunci explică o parte din situație, și după 24 de ani, industria noastră deco – să-i spunem așa – e mai degrabă o amintire. Și poate, veți spune, așa e normal să fie: dacă nu e nevoie de un lucru, de un anumit produs sau serviciu, acesta ar trebui să dispară natural de pe piață.

Dar avem nevoie în continuare de pahare, prosoape, cearceafuri, mobilă. Multe dintre produsele marilor mărci sunt fabricate în România, și uite cum globalizarea a ținut în viață câteva companii producătoare autohtone. Dar aici e buba: câteva. Câteva din ce era odinioară, câteva din multele care ar fi putut să fie.

Ai noștri, micile sau mai marile afaceri din domeniu de după 1990, au intrat pe o piață globală în care China, India și alte țări unde se delocalizează masiv fac prețurile. Prețuri ridicol de mici, pentru că în costul de producție nu intră, de fapt, drepturile celor care muncesc. Până la urmă, o concurență neloială și imorală.

Poate că oamenii nu mai au puterea de cumpărare de odinioară, dar dacă magazine ca Zara Home si Ikea sunt încă aici, înseamnă că totuși le suntem clienți. Dacă marile lanțuri cumpără și revând din/în România, de ce nu o facem și noi, direct?

Parte din problemă e că până acum, nici măcar producătorii locali nu au fost interesați de propria lor promovare pe piața internă, așa că majoritatea dintre noi nici nu știm ce și de unde am putea cumpăra.

La câțiva ani de la criză, tot în criză, producătorii noștri încă visează la un mare client internațional care să le bată la ușă. Dintre producătorii români de deco – textile, sticlărie, mobile etc. – pe care îi știu eu, niciunul nu este preocupat în mod real de promovare pe piața internă. Sau cred că e suficient să ai un website pe care se folosește Times New Roman și Word Art. În majoritatea lor, însă, producătorii sunt preocupați de supraviețuire și nu înțeleg importanța unui marketing susținut pentru piața locală. Iar adevărul e că cei mai mulți chiar nu au resurse pentru investiții care să-i ducă în zona de retail.

Totuși, una dintre cauzele acestui comportament ar putea fi una cel puțin surprinzătoare. Nu o dată am auzit povestea că, imediat ce aceste mici ateliere și fabrici ajung să aibă puțină vizibilitate în presa locală, încep tot felul de controale, de la taxe până la siguranța incendiilor. Managerii trag astfel concluzia că mai bine stau ascunși de ochii lumii.

Apoi, supraviețuirea, pentru o întreprindere de sticlărie, de exemplu, înseamnă că 50% din încasări se duc pe plata gazelor folosite pentru cuptoare. Sunt industrii în care un mic ajutor din partea statului nu ar face rău deloc. Și îndrăznesc să spun că micile noastre întreprinderi merită la fel de mult, dacă nu mai mult, decât toți marii investitori care se perindă pe la noi și care cer să beneficieze de tot felul de facilități fiscale. De ce numai investitorii străini ar trebui sa beneficieze de ele si nici nu ne gândim la micii noștri producători?

Și nu în ultimul rând, o dată cu privatizările, s-a rupt un întreg lanț de furnizori. Producătorii noștri de textile, care odinioară cumpărau pigmenți și alte substanțe chimice de la Oltchim, acum se duc în Elveția. Bumbacul e cumpărat din Turcia, și cine stie unde e, de fapt, produs…

Sticlarii nu mai sunt în Curtea Sticlarilor nu pentru că acolo e acum Curtea Berarilor, ci pentru că, în marea schemă a lucrurilor, am uitat de ei. I-am lăsat în grija piețelor și a capitalului global. Sticlari mai sunt, câțiva, în câteva ateliere și fabrici din țară. Ei au nevoie de noi – atât ca clienți, cât și ca stat/guvern.

Un alt fel de masura sociala pentru locuire vine din Hackney (Londra)

In vara am avut placerea sa il cunosc pe Mustafa Korel la Londra, un tanar ce candideaza independent pentru pozitia de primar in borough-ul Hackney la alegerile locale din 2014 (un borough e un fel de sector sau district mai mic, unul din cele 32 ale Londrei, cu o structura administrativa ce cuprinde un primar si un consiliu, la fel ca sectoarele din Bucuresti).

Pe platforma Hackney First a propus in cadrul unei dezbateri publice intre toti candidatii pe tema locuirii infiintarea unei agentii locale care sa intermedieze intre chiriasi si proprietarii care inchiriaza, in asa fel incat proprietarii sa nu mai stea cu imobilele goale iar chiriasii sa poata plati o chirie mai mica. Este incurajata inchirierea pe termen lung, acest lucru fiind in avantajul tuturor partilor. In Londra, chiar si Hackney a devenit, in anumite zone, un district scump. Principalii beneficiari ai acestei masuri sunt cei care desi au venituri nu se incadreaza in schema de locuinte sociale si nu isi mai permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai ridicate din Hackney.

Surpriza a venit acum cateva zile cand Consiliul din Hackney (cu o majoritate a Labour Party – partid de stanga) a adoptat propunerea lui Mustafa Korel si a infiintat The Letting Agency (un fel de agentie de inchiriat/imobiliara publica), ce va deveni operationala in 2014. Astfel, proprietarii nu mai stau cu imobile neocupate si primesc o chirie chiar si atunci cand ele nu sunt inchiriate, in timp ce chiriasii vor putea plati o chirie mai mica si au o mai mare siguranta cand stau cu chirie (nu mai risca sa fie dati afara atunci cand nu isi mai permit, sa spunem, un cost mai ridicat al chiriei si al altor cheltuieli). Consiliul si Agentia nu impun nimic, proprietarii sunt invitati sa intre in schema iar cei care doresc sa inchirieze sunt incurajati sa devina chiriasi de lunga durata.

Genul acesta de masura ar fi la fel de utila si la noi si ar putea face parte dintr-o politica mai ampla de locuire sociala. In momentul de fata politica de locuire in Romania apartine autoritatilor locale si singurele masuri de care stiu sunt acele locuinte pentru tineri (consiliul construieste locuinte, de multe ori in afara orasului si fara bune conexiuni de transport) la care astepti ani de zile, eventual pana iesi din schema (ca ai depasit varsta legala ca sa mai fii beneficiar), si locuintele de urgenta (adica Turnurile Sitraco din Piata Natiunile Unite unde stau oamenii din casele cu bulina atunci cand sunt consolidate). In tot acest timp, diverse categorii de oameni se zbat sa isi asigure un acoperis deasupra capului, de la cei evacuati in strada pentru ca fostii proprietari si-au recuperat proprietatile revendicate, pana la familii tinere care nu isi permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai mari raportat la veniturile familiei. Timp de 24 de ani nu s-a discutat nici la nivelul municipalitatii si nici la nivelul sectoarelor nimic despre locuinte si locuire dar Bucurestiul a devenit un oras din ce in ce mai scump.

Ar fi timpul sa o facem. Avem exemple de locuire sociala peste tot in Europa si am putea dezbate sa vedem ce se potriveste cel mai bine la Bucuresti. Totodata, nimic nu ne opreste sa inovam.