De ce am votat corupti?

Alegerile din 5 iunie 2016 au venit cu niste “surprize” pentru cei care isi pusesera sperantele intr-o schimbare de paradigma, paradigma anti-coruptie de fapt: scorul ridicat al PSD (clamat de vocile dreptei ca fiind cel mai corupt partid din Romania) si realegerea coruptilor/penalilor, indiferent de partidul de provenienta. Vad 2 posibile explicatii pentru aceasta situatie, dar care decurg impreuna din acelasi rationament: cel al performantei, al potentei si posibilitatii, al rezultatelor.

Prima tine de perceptia asupra performantei pe care o pot avea partidele mai vechi sau mai noi. PSD, spre deosebire de competitorii sai, a aratat ca poate, candidatii lor la Bucuresti (si nu numai) fiind mai credibili in materie de putinta sau potenta atunci cand promiteau ceva. Credibilitatea, din perspectiva asta, e cladita pe faptul ca PSD a aratat intodeauna ca un partid organizat, cu structuri. Bune sau rele, nu mai conteaza, alegatorii pun pret pe structura si disciplina si eficienta adusa de structuri si mecanisme clare de decizie, si asta se vede in general si din scorurile ridicate de incredere cu care sunt creditate institutii bazate pe acest model de organizare (armata, biserica). Oamenii au investit acest model de organizare si structura disciplinata cu potenta/putinta: ei chiar pot face ceea ce promit. Pe langa structura, PSD e vazut si ca un partid cu experienta la guvernare, cu rezultate, deci iata din nou ca “poate”.

Din perspectiva aceasta, aici se regasesc si limitele retoricii schimbarii, noii veniti in scena electorala neputand arata si ca pot livra rezultate la guvernare (lucru ce s-a vazut deja din perioada pre-electorala cand unii candidati cu greu au strans semnaturile necesare candidaturii).

Peste aceasta perceptie a neputintei noilor veniti in politica, s-au suprapus si limitele discursului anti-coruptie, a doua explicatie a rezultatelor “surpriza” ale acestor alegeri. Sa nu uitam ca o mare parte din cei care au venituri in Romania au o forma de contract cu statul iar o buna parte a antreprenoriatului din Romania traieste din contracte publice, fie ca vorbim de companii autohtone sau multinationale. Acestea, la randul lor, in baza acestor contracte cu statul, hranesc o puzderie de furnizori, mici afaceri care traiesc exclusiv din aceste contracte. Nu ma gandesc aici la faptul ca alegatorii au votat  neaparat pentru coruptie sau pentru acces la teava de bani publici, ci ca au votat mai degraba pentru actiune si proiecte. Perceptia acestora este ca actiunile DNA au dus la paralizie si indecizie in sectorul public si, implicit, in randul proiectelor celor care isi iau resursele de aici (deci nu “asistatii sociali” sau saracii au votat coruptii, caci ei nu traiesc de fapt din aceste resurse, nu la ei ajung banii publici).

Un alt exemplu de limita a actiunilor si discursului anti-coruptie este cel al proiectelor blocate din Fonduri Structurale/Europene. Multe dintre acestea sunt sistate nu atat din cauza suspiciunilor de coruptie sau sifonare de bani, ci din cauza nerespectarii unor proceduri si a birocratiei aferente, a ne-indeplinirii unor conditii de legalitate. In mod similar, proiecte publice de infrastructura (atat in urban, cat si in rural) sunt oprite pentru ca nu s-au respectat procedurile de avizare/urbanism, de exemplu. Pentru oameni, multe din actiunile DNA sunt bazate pe nerespectarea unor chichite procedurale, ori noi toti putem cadea victima oricand birocratiei si procedurilor. Nu votezi DNA daca urasti birocratia (iar legalitatea oricum nu tine de foame, asa cum aratam mai sus).

In plus, judecarea acestor procese din fonduri publice dureaza,  si pana la clarificarea acestor situatii si finalizarea proiectelor, comunitati intregi se simt puse la colt sau in paralizie pentru un artificiu procedural. Ori, nu poti sa faci dezvoltare sau sa promiti prosperitate si o viata mai buna daca in spatele tau stau actiunile unor institutii care blocheaza proiecte – DNA, Curtea de Conturi etc.

Oamenii nu au votat coruptie, ei au votat de fapt actiune, dezvoltare. Au votat performanta, guvernare si decizie, structuri. Anti-coruptia, ca nerespectare a unor proceduri si a impunerii legalitatii cu orice pret, nu e un proiect de comunitate.20140812_192102

Raspuns de la Primarie/AMRSP privind remunicipalizarea serviciilor de apa si canal

Canalizare Bucuresti

Capac de canal din Bucuresti

Anul trecut am initiat aceasta petitie: http://facem.de-clic.ro/remunicipalizare

Cerintele, reiau aici, erau acestea:

În contextul publicării rapoartelor Direcției Naționale Anticorupție privind creșterea prețului apei plătit de bucureșteni către societatea ApaNova, și constatând că Primăria încă nu a demarat nicio acțiune care să facă dreptate cetățenilor din București

Cerem:

Ca în următoarea şedinţă a Consiliului General al Municipiului București, primarul și consilierii să revoce hotărârile de creștere a prețului apei, astfel încât acesta să revină la nivelul iniţial, de dinaintea intervenţiei ApaNova în decizia politică și publică,

Publicarea rapoartelor de expertiză ale Comisiei/Comisiilor Internaţionale de Experţi a(le) Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice privind ajustările extraordinare la preţul apei, dar şi deciziile prin care se aprobă ajustările ordinare de preţ la solicitarea ApaNova,

Publicarea componenţei Comisiilor care au validat şi recomandat creşterile de preţ (numele experţilor care au întocmit rapoartele de expertiză) în favoarea ApaNova,

Rezilierea contractului cu ApaNova şi să înceapă procedurile pentru reîntoarcea administrării şi furnizării serviciilor de apă şi canalizare la municipalitate, un proces cunoscut drept remunicipalizare. Există numeroase astfel de exemple în lume, inclusiv în Europa, unde privatizarea acestor servicii a dus la costuri mai mari suportate de către consumatori. În urma acestei constatări, mai multe oraşe din Franţa (printre care şi Parisul), Italia, Spania şi Suedia au ales remunicipalizarea, adică reîntoarcerea acestor servicii în administrarea publică.

Am inregistrat atunci petitia si la Primaria Municipiului Bucuresti, inceput de noiembrie 2015, si am si primit un raspuns, in decembrie 2015. Am tot vrut sa scriu despre asta, dar in lipsa de timp si cum cred ca subiectul trebuie repus pe tapet, public pur si simplu aici raspunsul primit de la PMB/Autoritatea Municipala de Reglementare a Serviciilor Publice. Cel mai important lucru din tot acest raspuns oficial este ultimul paragraf al domnului Director General, Adrian Cristea:

Avand in vedere cele prezentate anterior, consideram ca in ceea ce priveste solicitarea formulate de petenta cu privire la rezilierea Contractului de Concesiune, aceasta ar conduce la disfunctionalitati majore in furnizarea serviciilor de alimentare cu apa si de canalizarea si la cresteri ale tarifelor (apa + canalizare), bugetul Municipiului Bucuresti va fi grevat de sumele necesare sustinerii serviciului si modernizarii sistemului si, nu in ultimul rand, performantele serviciului vor scadea pana la nivelul celorlalte servicii municipale.

RaspunsPMBApaNovaFloPresada

Stiu ca pentru remunicipalizare trebuie inceputa o procedura, si ca pana acolo sunt alte lucruri de facut, asa cum aratam in petitia initiala. Ce-ar fi sa raspunda candidatii la fotoliul de primar general acestor intrebari?

Insa cea mai importanta intrebare e aceasta: Sunteti de acord cu inceperea procedurii pentru remunicipalizarea serviciilor de apa si canal? Eu, ca alegator nehotarat, imi voi orienta votul in functie de raspunsul la aceasta intrebare.

Candidați și cetățeni în campania electorală pentru București 2016

Ieri am asistat la o premieră: primul forum de candidați organizat la Bucureşti, chiar de către cetăţeni, organizaţi în Reţeaua Civică Bucureşti.

Grupurile Rețelei Civice București sunt grupuri de oameni care au început să se lupte în cartierele lor ba pentru salvarea unui parc, ba împotriva unor construcţii care nu respectă regulile de urbanism. Cum era de aşteptat, temele pe care le-au pus în dezbatere /întrebările adresate candidaţilor vin din zona asta.

Formatul forumului e unul strict, așa cum am comunicat, care nu încurajează interacţiunea publicului cu candidaţii, şi deşi acest lucru a creat frustrări printre unii dintre participanţi, asta a permis desfăşurarea dezbaterii în parametri optimi – cu timp de răspuns, agenda, etc. Întrebările de la participanți au fost preluate anterior prin formularul de înscriere şi s-a răspuns la unele dintre ele, prin tragere la sorţi, în a două parte a evenimentului.

Dincolo de faptul că pe timpul campaniei candidaţii apucaseră să răspundă în mare parte acestor întrebări (forumul fiind organizat în a 3a săptămâna a campaniei electorale), ce e de reţinut aici este procesul prin care oamenii au ajuns la aceste întrebări. A existat în spate o comunicare între grupuri şi cartierele din care provin şi inclusiv procesul de selecţie al întrebărilor finale a însemnat o prioritizare a temelor ce preocupă cel mai mult în rândul acestor oameni: transparenţă, infrastructură și/pentru mobilitate urbană, spaţii publice în cartiere. Chiar dacă pentru unii aceste întrebări au părut locuri comune în campanie şi plictisitoare, Bucureştiul ar arăta altfel dacă oricare dintre candidații din top 5, o dată ajuns în scaunul de primar, s-ar ţine de promisiunile făcute în campanie pe temele astea:

Ce veți face pentru a vă asigura că cetățenii au acces la informații (în conformitate cu legea), astfel încât ei să poată avea un cuvânt de spus, să influențeze în mod real deciziile administrației publice locale?

Cum va arăta procesul de construcție a bugetului Capitalei sub mandatul dvs.?

Care este viziunea dvs. referitoare la organizarea administrativa a orașului? Ne referim la Zona Metropolitana București – Ilfov, cu extinderea orașului până la Centură și eventuala modificare a configurației sectoarelor capitalei.

Cum veți gestiona proprietățile PMB (clădiri, terenuri etc.) astfel încât să răspundeți nevoilor comunității care v-ar solicita într-o anumită zonă o școală, grădiniță, locuințe sociale, parcuri, centre comunitare culturale, terenuri de sport, bazine, patinoare sau alte obiective de utilitate publică?

Un bucureștean petrece în medie, în trafic, aproximativ 120 minute ducându-se și întorcându-se de la serviciu, conform unui studiu efectuat de Banca Mondială. Ce și cum veți face pentru a reduce această durată?

Având în vedere că bucureștenii suferă din cauza unor proiecte întârziate ca metroul din Drumul Taberei sau Centura Bucureștiului, proiecte care sunt derulate de alte autorități – Metrorex și respectiv CNADNR, ambele din subordinea Ministerului Transporturilor – ce veți face concret pentru urgentarea acestor proiecte?

Câteva concluzii imediat după Forum

  1. Absența candidaților Gabriela Firea și Cătălin Predoiu. Ambii au motivat absența oficial, în ultimul moment, prin programul încărcat, elaborat deja cu mult timp în urmă, înainte de primirea invitației la Forum din partea Rețelei Civice București. Dar altfel, știm că cei doi și-au făcut niște calcule electorale și au ajuns la concluzia că nu au voturi de câștigat participând la Forum. Gabriela Firea pentru că stă confortabil în vârful sondajelor și își imaginează că din zona asta nu poate câștiga voturi (oare ar fi venit dacă nu știa asta și am fi organizat forumul la începutul campaniei?), Cătălin Predoiu pentru că știe că stă atât de prost față de primii 2 clasați încât participarea la Forum nu i-ar fi răsturnat fundamental scorul. Oricum o dai, reiese un non-combat electoral, cel puțin în ultima săptămână de campanie (în ciuda a ceea ce vom vedea la TV și chiar și niște tactici de ultim moment, dar agreate anterior).

Mă-ntreb atunci dacă într-adevăr s-a schimbat ceva, acolo sus, la vârf, în configurația puterii, unde cei doi candidați beneficiază de notorietatea și resursele partidelor din care fac parte. Iar Nicușor Dan, deși cu resurse mai limitate, pare să devină, în ciuda discursului său, unul dintre ei, prin discursul și strategia adoptată în această campanie. Chiar dacă afirmă că trebuie să scăpăm de politicieni, deși ne cere votul (ca politician, sic!), și în ciuda participării la Forum, de unde nu și-ar fi permis să lipsească, el știind clar că multe voturi îi vin zona aceasta, aflându-se alături de grupuri de cetățeni de ani de zile în lupta lor pentru respectarea regulamentelor de urbanism, Nicușor Dan nu pare să se mai deosebească de candidații PNL și PSD, devenind la rândul lui un produs al consultanților de imagine și al publicitarilor.

  1. Programele şi răspunsurile pe temele Forumului, dar și altele, sunt similare. Asta nu mai ţine de Forum, ci chiar de cum arată campania electorală și ofertele electorale. Partidele şi candidaţii au colectat cu grijă idei aduse în discuţie de societatea civilă în ultimii ani, de unde şi uniformitatea şi monotonia discursului pe aceste teme. Ne plângem acum de lipsa de spectaculos, dar poate nu e un lucru rău. Faptul că partidele au preluat aceste teme şi au dedicat resurse (consultanți, experţi din partide şi din afara lor) pentru documentarea lor nu s-a întâmplat pentru că brusc partidele au un interes pentru aceste teme (pe care le-ar fi putut aborda în cei 4-8 ani de când sunt majoritare în consiliile bucureştene), ci pentru că în tot acest timp a existat o presiune civică pentru adresarea lor.
  1. Temele sociale au rămas marginale, iar, în această campanie. Însă ele există. În bolul cu întrebări venite de la participanţi erau întrebări ce vorbeau de strategii anti-sărăcie, comunități vulnerabile (ale consumatorilor de droguri, infectați cu HIV, ale celor evacuați din casele naționalizate și cu cereri de locuințe sociale la primării etc.), acces la educație. Ele au fost clar preluate tot de la grupuri organizate din societatea civilă, care încep să îşi facă, puțin câte puțin, vocea auzită. Faptul că nu au fost vizibile în cadrul Forumului de candidaţi nu e dintr-o vină organizatorilor, ci arată cam pe unde se află acum pe agenda publică. Putem să ne imaginăm oricând o reţea socială a Bucureştiului. Grupurile care au preocupări şi militează pentru aceste subiecte trebuie să devină mai vocale. Pentru ca asta să se întâmple, e nevoie ca ele la rândul lor să se organizeze mai bine. Nu e un reproş, e o constatare şi un fapt. După cum spuneam mai sus, partidele şi candidaţii nu preiau de dragul ideilor nişte idei, ci pentru că sunt forţaţi să le preia. În zona urbanismului şi mobilităţii a existat presiune. În zona socială, nu prea a existat o presiune organizată, în ciuda acțiunilor din ultimii ani ale unor grupuri.
  1. În general, a lipsit dezbaterea în jurul unei mari idei privind Capitala, lucru care poate ar fi născut și ceva „pasiune”. S-a văzut în această campanie (și implicit în cadrul Forumului) că niciun candidat nu a venit cu o idee sau o poveste despre București care să agite spiritele. Dacă e să mă uit la o idee care ar fi putut face asta, aceea ar fi fost remunicipalizarea serviciilor de apă şi canal. Strategic vorbind, pentru Nicușor Dan asta ar fi o idee care să îl diferențieze de principalii săi contracandidați și să îl facă accesibil în rândul unui alt tip de alegători (mulți nehotărâți), însă cred că nici el nu dorește asta. În plus, i-ar fi teamă ca asta să nu însemne pierderea unor voturi din rândul actualilor susținători.
  1. Din cauza similarității răspunsurilor, în mare parte, dacă aș fi fost un alegător nehotărât, în urma Forumului de ieri, tot nehotărât aș rămâne. Asta dacă nu cumva subiectul finanțării Catedralei Mântuirii Neamului ar conta foarte mult pentru mine și aș vota strict în funcție de asta.
  1. Încurajarea noilor intraţi în politică. Nu mă gândesc la Nicuşor Dan, care are deja notorietate, şi nici la acei candidaţi care au ceva activitate politică în spate, deşi sunt nou intraţi în cursa localelor. La Bucureşti sunt înscrişi oficial 12 candidaţi. Noi, cei care reclamăm nevoia unor figuri proaspete în peisaj, am uitat cu totul de ei.

Și strict despre Forumul Candidaților, poate ar fi fost mai util să se răspundă mai multor întrebări din bol. O trecem la capitolul lecţii învăţate, dacă e să repetăm experiența. Candidaţii au primit toate întrebările adresate în formularul de înscriere (peste 200) şi îi invit pe autorii lor să ceară chiar ei răspunsuri la ele candidaţilor. Rețeaua Civică București a făcut publice datele de contact ale celor 5 invitați, le fac şi eu aici:

Gabriela Firea: gabifireapentrubucuresti@gmail.com, presa@psd.ro, office@gabriela-firea.ro

Cătălin Predoiu: comunicare@predoiu.ro, bucuresti@pnl.ro

Nicușor Dan: contact@nicusordan.ro

Daniel Barbu: comunicare@alde.ro

Robert Turcescu: contact@turcescu.ro, comunicare@pmponline.ro

#AlegeriLocale2016 #AlegeriBucuresti2016 #CampanieElectorala2016 #ForumCandidati #ReteauaCivicaBucuresti

 

Pomana de un an

Încă de când mama și-a pus ambele mâini în ghips în urmă cu două săptămâni, unul din motivele de mare stres din fața noastră a fost pomana de un an a tatei. Mama începuse pregătirile pentru acest moment cu câteva luni înainte deja, cumpărând haine, pătură, lenjerie de pat și altele, de parcă tata începea o viață nouă pe lumea cealaltă. În situația dată, am schimbat planurile inițiale, care însemnau totuși o masă întinsă și niște invitați acasă, și a rămas că mama ne îndrumă iar eu și sora executăm un plan minimal. Până la urmă, pentru colivă și pachetele de dat de pomană a venit o prietenă a mamei să ne ajute, așa că eu doar trebuia sa execut niște lucruri o dată venit momentul respectiv.

În ziua cu pomana, de dimineaţă, când bătea un vânt de te tăia pe obraz, îi aşteptam pe unchiul şi mătuşa cu maşina ca să mergem la biserică şi la cimitir, într-o comună de pe lângă Bucureşti, împreună cu vreo 4 sacoşe mari, pline cu de toate şi coşuri cu colivă şi candele şi lumânări. Am cărat repede totul la maşină. Mama fusese la biserică cu o săptămâna înainte şi ne-a spus că trebuie să fim acolo la 10h30 pentru slujba de pomenire a morţilor, pentru sfinţirea colivei şi ce mai trebuie pentru pomana de un an.

Ajungem la biserică, scoatem sacoșele şi coşurile din portbagaj şi ne năpustim spre biserică. În curtea bisericii, nişte nevoiaşi se uită la noi cu mirare. Înaintăm, intrăm în biserică, nevoiașii după noi. Aici, o doamnă în vârstă care vindea lumânări se uită şi ea la noi cu uimire. Noi, uimite de ce vedeam: biserica goală, nu mai era nimeni altcineva în biserică.

Mama: Ce se întâmplă?

Femeia cu lumânările: S-a terminat.

Mama: Cum s-a terminat? unde e preotul? Mi-a spus să vin la zece jumătate.

Femeia: S-a terminat, maică, acum s-a terminat. Părintele e prin cimitir.

Urmează un moment de nedumerire şi scurtă consultare între noi, după ce depăşim şocul iniţial, mai ales mama – dar mi-a spus să vin la zece jumătate! Ce să facem, să chemăm preotul, să sfinţească aici coliva sau să ne ducem după el, mai ales că oricum trebuia să facă ceva pomenire şi slujbă şi la mormânt? Hotărâm că ne ducem după el prin cimitir.

Ne luăm iar sacoșele şi coşurile cu colivă şi ne avântăm pe potecile moi din cimitir. Cu atenţie, spre vale, unde e mormântul.

După ce am mers suficient cât să ni se lipească noroiul de tălpi, iată-l şi pe preot, împreună cu nea Gheorghe, dascălul cu cădelniţa.

– Părinte, părinte!

Părintele o aude pe mama, noi ne oprim, îi arătăm mormântul care deja nu mai era prea departe.

– Slujba de un an, părinte, aici, îi arată mama repede crucea.

În timpul ăsta, mama se agită, cu mâinile în ghips, prin coşurile alea. Ce trebuie să fac? zic eu. Aprinde o candelă!

Iau chibriturile pe care le-a pus mama în coş lângă candele, şi evident că reuşesc abia după ce vântul stinge chibritul de vreo 3 ori. Veşnica pomenire, ne ţinem unii de alţii în timp ce bănănăim un coş cu colivă prin aer, dumnezeu să-l ierte.

Înapoi în biserică, repejor, noi în urma preotului, prin pământul cleios. Punem toate coşurile pe o masă, începem să scoatem din ele, sacoșele cu chestiile necomestibile sunt lângă masă. Suntem doar noi, preotul şi dascălul. Preotul începe să binecuvânteze coliva. E o slujbă doar pentru noi, aproape o slujbă privată, la separeu, ce să mai. Ne-am scos, mă gândesc eu.

Mama iar îmi şopteşte: aprinde o candelă şi lumânările. Iau chibritul de lângă colivă.

Primului băț de chibrit îi sare fosforul, i se sfărâmă măciulia aia. Repede, scot al doilea băț. Se rupe în două, o bucată se duce pe colivă. Al treilea băț se aprinde şi se stinge repede la loc. Îl aud pe preot cum cuvântează mai încet… Mi-e teamă că omul termină slujba până aprind eu o lumânare. Bag mâna în geantă, după brichetă. Scot întâi punga cu biscuiţi vărsaţi, din aceia de post, pe care îi luasem în caz că mi se făcea foame pe drum. Pe pipăite, ajung întâi la cutia de ibuprofen, apoi la pachetul de ţigări, îl scot victorioasă. Preotul se opreşte cu totul. Mă uit la el şi scot… bricheta. Preotul, uşurat: credeam că vă aprindeți o ţigară! Vaaaaai, părinte, da` se poate?? În sfârşit, aprind o lumânare.

De undeva, apare o sticlă de vin. Sunt surprinsă, că e o sticlă mişto de vin, scrie ceva Premiat pe eticheta neagră. De când cumpără mama sticle fiţoase de vin? Uite ce voi bea eu diseară cu sora, şi gândul ăsta îmi dă o oarecare satisfacţie. Preotul ia sticlă de vin şi începe să toarne pe colivă. Îmi vine să-i spun să nu facă risipă totuşi. Dar nu apuc să termin gândul, că-l aud cum spune: Ăsta e bun de împărtăşanie, pentru mâine, rămâne la mine.

Totul se termină apoi foarte repede, veşnica pomenire cu coșul în aer de care ne ținem toți şi aşa mai departe, mama predă pomelnicul. Preotul şi dascălul se duc spre altar. Mama ne dă mie şi sorei câte un pachet, să le dăm preotului şi dascălului. Ajungem şi noi la altar.

– Bravo, măi, fetelor, cum v-aţi pregătit voi, ne-ntâmpină părintele.

– Părinte, asta e pentru dumneavoastră.

– Dar să daţi ceva să susţineţi şi altarul aici.

– Ăăăă… da.

Mă simt încuiată, mama mi-a spus să nu dau nici un leu la preot, că anul trecut la înmormântare i-a dat 250 lei, degeaba, că slujba noi o făcusem la Bucureşti, iar mama a primit chitanţă de 50 lei şi nici nu a asfaltat potecile din cimitir.

Mă întorc şi mă uit în jurul meu, văd o cutie în care pare că se pun bani. Pun acolo vreo 5 lei, am numai bancnote de 1 leu în portofel. Sora are 2 lei. Preotul ne vede şi ne strigă: altarul e aici. Deci trebuie să dăm la preot.

Scot toate bancnotele de 1 leu pe care le am, trebuie să fi fost vreo 20 lei cu totul şi i le dau. Nemulţumit, ne bombăne că dascălului nu putem să îi dăm mărunţiş.

Mă întorc la mama, îi spun toată tărășenia, rezolvă ea cu părintele și dascălul. Scoatem coliva din coș și împărțim la nevoiași. În câteva minute, coșul e gol. Mie mi s-a făcut foame și parcă mi-aș împărți și mie, pentru că nu pot să iau biscuiții înapoi de pe masă din fața oamenilor care nu au ce să mănânce.

Două săptămâni de stres s-au risipit într-o oră. Sigur, tata e sub un morman de noroi și vinul ăla bun e la popă.

Altfel, acum știu că e bine să n-ai încredere în chibriturile altora și că preoții nu sunt ca taximetriștii, lor nu le plac banii mici.

De ce nu mai facem Marşul #Evacuaţilor ci doar #protest static (#vulturilor50)

La plecarea de acasă înspre Comisia de Adunări Publice de la Primăria Capitalei, am înşfăcat ciocolata pe care o primisem cadou de la sora mai mică acum câteva zile şi am aruncat-o în geantă din mers.

Eram la intrarea în instituţie la 11h00, aşa cum mi se comunicase. Am ajuns la etajul 3 din Primărie pe la 11h15, pentru că în acest sediu al primăriei se aşteaptă foarte mult lifturile care circulă între cele 14 etaje şi rar prinzi liftul la parter, apoi acesta opreşte la toate etajele unde este chemat.

Întru în antecamera Comisiei, care se întruneşte în biroul secretarului general; doamnele care asigură secretariatul Comisiei mă roagă să mai aştept că încă e cineva înăuntru şi mă vor chema ei. Sigur, aştept, ştiu că întotdeauna se decalează întâlnirile. Peste 20 minute de aşteptare – împreună cu un domn care îi povestea la telefon cuiva despre FIFA şi cum denunţarea unilaterală a contractului nu e făcută niciodată de jucătorii de fotbal şi apoi ceva cu Piţurcă – apare pe hol un domn cu ochelari şi pulovăr roşu.

– Auziţi… ăăăă… domnişoară, dumneavoastră sunteţi pentru protestul cu evacuații, nu?

– Mai întârziem, că nu a venit domnul de la Rutieră.

– Sigur, aştept. Probabil e prins în trafic, încerc eu o glumă.

– Ah, nu-i problemă, că are din alea cu nino nino.

Ok, traficul nu e o problemă pentru cel de la Rutieră, probabil va întârzia mai puţin decât un cetăţean obişnuit în condiţii similare.

Domnul de la Rutieră ajunge şi sunt invitată înăuntru. În jurul mesei sunt 4 bărbaţi: domnul de mai devreme cu pulovăr roşu şi ochelari care m-a identificat drept domnişoara cu protestul pentru evacuaţi, domnul de la Rutieră (un tânăr înalt cu păr negru şi ochi albaştri, ar fi putut face reclame la Poliţia Rutieră pentru a atrage simpatie către această instituţie cu succes), un domn cu un pulover de trening şi blugi, şi un alt domn cu vestă de fâș.

Începe să vorbească domnul cu vestă de fâș, şi din ce îmi spune îmi dau seama ulterior că e de la Jandarmerie, deoarece domnii aceştia nu se prezintă niciodată.

– În primul rând, trebuie să ştiţi că nu puteţi înregistra această conversaţie.

Sunt oarecum surprinsă de această introducere, dar nu vreau să intru în discuţii despre drepturi, instituţii publice, să le aduc aminte că sunt în serviciul cetăţeanului etc., vreau să terminăm mai repede, să trecem la subiect. Dar mă lămureşte chiar el: ne-am trezit o dată pe internet, că vorbeam, într-o înregistrare.

Mă aflam la Comisia de Adunări Publice pentru că notificasem un marş pe următorul traseu:

Str. Vulturilor 50 – Str. Parfumului – staţionare Parfumului nr. 2- 4 (sediu Primărie Sector 3) – Str. Matei Basarab – Bd. Corneliu Coposu – Bd. I.C. Brătianu – Piaţa Universităţii – Bd. Regina Elisabeta nr. 16 (sediu Administraţia Fondului Imobiliar, staţionare).

– Am primit cererea dumneavoastră. Nu se poate să avem 2 proteste autorizate în acelaşi timp şi în acelaşi loc, zice domnul de la jandarmerie.

Aproape mă pufneşte râsul, ştiu unde bate. Acum o lună jumătate, după evacuarea celor 100 de oameni de pe Vulturilor 50, 65 dintre ei au rămas în stradă şi cerusem autorizare de la primărie pentru un protest permanent la acea adresă. În aceeaşi comisie, nu s-a putut face asta în condiţii de siguranţă pentru oameni, aşa că cei de pe Vulturilor 50 au fost tot timpul în pericol de a fi evacuaţi cu forţa de către poliţia locală.

Aşa că întreb: despre ce alt protest vorbim?

– Păi ştiţi, cei de pe Vulturilor 50 care protestează acolo.

– Eu ştiu că ei protestează dar… legal vorbind, nu e nici un protest acolo.

– Da, dar Vulturilor e o străduţă îngustă, nu putem autoriza adunarea acolo, ar însemna să oprim circulaţia şi nu putem face asta. Apoi, în faţa primăriei sector 3, pe Parfumului, nu e loc pentru 200 de persoane, cum spuneţi în notificare. Şi nici în faţă la Administraţia Fondului Imobiliar (AFI), pe Regina Elisabeta. Iar pe Matei Basarab nu puteţi merge pe carosabil, că aţi fi pe contrasens iar noi nu dăm aprobare niciodată, din motive de siguranţă, pentru deplasări pe contrasens.

Domnul în pulover de trening tot intervine: nu puteţi obţine chiar tot ce vreţi şi mai are şi alte remarci similare – trebuie să respectăm legea, să respectăm şi dreptul celorlalţi cetăţeni, pe cei care sunt în trafic etc. Sunt puţin iritată, vreau să îl contrazic, cunosc aceste replici, dar mă abţin. Îmi dau seama că nu ştiu cu cine vorbesc şi îl întreb cine este.

– Comisar Şef Covaci, Poliţia Capitalei.

– Păi bine, ce ne mai rămâne atunci? întreb eu.

– Poate vreţi la Primăria Generală, la Guvern, ştim că e liber în perioada aia.

– Pentru Noua Dreapta aţi dat autorizaţie pentru marş pe contrasens pe Calea Victoriei.

– Nu e adevărat, aveţi poze? întreabă domnul de la Rutieră.

– Da, am poze.

– Ia intră, măi, pe Noua Dreaptă, zice domnul în fâș către cel cu pulovăr roşu.

– Care? întreabă cel din urmă.

– Aia a noastră, zice domnul jandarm.

Nu înţeleg ce vrea să spună cu „aia a noastră”, trec peste. Zic: am eu o poză. Deschid contul de twitter şi le arăt o poză. Îmi arată că nu e pe contrasens în poză. Fie, zic. Apoi concluzionează: deci o să daţi şi pe twitter protestul. Poate o să dau. Cel de la jandarmerie ştie totuşi mai bine: românii nu sunt cu twitter, ei mai degrabă cu facebook.

Cer voie să dau un telefon. Mă consult cu Veda, colega de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, şi agreăm un marş de la Piaţa Unirii la Administraţia Fondului Imobiliar.

Revin şi le propun acest traseu, mai ales că de la Unirii către AFI (Regina Elisabeta) nu am fi pe contrasens, dimpotrivă. În principiu par a fi de acord. Îi văd relaxaţi cumva. Cel de la Rutieră pare şi el ok. Domnul Comisar Şef pare de acord dar nu se pronunţă. Totuşi, domnul de la jandarmerie vrea să verifice ceva. Se foieşte, ia telefonul şi iese.

Între timp la Comisie ajunge şi domnul secretar general al Municipiului București, Tudor Toma.

– Cu Vulturilor, nu?

– Da.

– Nu avem noi locuinţe sociale, nici AFI, să ştiţi.

– Păi au moştenit de la ICRAL.

– Nu, ICRAL s-a transformat în nişte companii private.

– Dar nu tot patrimoniul ICRAL e la aceste companii private, şi de fapt, noi nici nu ştim ce e la AFI şi ce nu, că nu e nici o transparenţă, lista cu proprietăţi nu e publică.

– Aici aveţi dreptate, şi eu mi-aş dori mai multă transparenţă. Trebuie să vorbiţi cu doamna Ivănoiu de la Spaţiul Locativ, de la AFI, zice domnul secretar general

– Am încercat cu doamna Ivănoiu la AFI şi nu a mers şi de asta protestăm.

– Şi eu am încercat cu doamna Ivănoiu şi nu a mers, zice domnul secretar general al Capitalei.

Aş râde şi acum, dar dacă domnii nu zâmbesc, nu pot să fiu tocmai eu aia, nu? Mă gândesc totuşi: de ce ne puneţi să facem ceva ce nu vă iese nici dumneavoastră?

 

– De la Unirii la AFI, pe diagonală acolo, pe colţ la Statui, intersecția cu Academiei, e în regulă, revine în discuție secretarul general cu privire la marş.

Revine şi domnul de la jandarmerie: Totuşi, după Sf. Gheorghe se îngustează porţiunea aia de bulevard (I.C. Brătianu).

– Domnul secretar general: păi pot traversa pe la Colţei.

– Dar nu îi putem băga prin pasaj, pare să protesteze cel de la jandarmerie.

– Păi nici nu ai cum, e ilegal, spune unul dintre ei.

Îmi permit să fiu iar uimită: cum de i-a trecut prin minte să ne bage prin pasaj?

– Deci nu se poate marş de la Piaţa Unirii la AFI, conchide domnul de la jandarmerie.

– Poftim? Nu înţeleg. De ce acum 5 minute, acum 1 minut, se putea şi acum nu se mai poate? Ce ştiţi dumneavoastră şi nu ştiu eu?

Au început toţi să zâmbească.

– Din informaţiile pe care le avem, veţi fi 500 de persoane şi ar trebui să închidem circulaţia.

– În general, mi se pare absolut normal să închideţi circulaţia când 500 de oameni protestează, dacă de asta e nevoie. Însă… cu privire la protestul nostru, tare m-aş bucura să fim 500, spun eu, dar ştiţi şi dumneavoastră că rar se întâmplă să vină atâta lume…

– Aţi dat pe facebook, faceţi deja reclamă, şi după cum ştiţi, anul trecut au fost mari proteste în capitală mobilizate pe facebook.

– Dar ştiţi că nu e acelaşi lucru, acelea au fost proteste spontane, nu au fost organizate de cineva, şi era o altă cauză, era alt context. Sincer, deşi nu îmi place să recunosc, la protestele organizate de noi nu prea vine lumea şi mă simt măgulită dacă dumneavoastră credeţi că vor veni 500 de oameni. Şi de fapt, nu credeţi că ăsta ar fi un protest adevărat, cu 500 de oameni? Dacă vin mai mult de 200, pot eu să le spun să se ducă acasă?

– Nu putem risca.

Domnul de la Rutieră: să încercăm întâi un protest pilot, static. Ce părere aveţi?

– Credeţi că ne place să testăm tipuri de protest, mai ales pe vremea asta, cu oameni care locuiesc în stradă?

Domnul de la Poliţia Capitalei: încă ceva. Protestul ar trebui să fie ultima cale legală pe care o folosiţi.

– Exact aşa şi este, domnule comisar şef: am scris cereri de audienţă, există petiţii… Pe dumneavoastră dacă v-ar ignora autorităţile…? Uite, chiar i-am scris domnului secretar general Toma o cerere de audienţă, nu ne-a răspuns nici azi nimeni de la Primărie.

– Da, domnişoară, de acord. Deşi nu o să se rezolve.

– Sigur nu o să se rezolve cu un protest, ar fi prea frumos, e chiar mai rău decât credeţi, şi atunci dumneavoastră ce aţi face într-o situaţie similară?

– Ahh, noi, Poliţia, organizăm proteste, lămurește domnul comisar șef.

 

Scot ciocolata luată în fugă azi dimineaţă. Simt că mă ia cu ameţeală, mi-e foame, mi-e sete, mi-e cald, mi-e somn.

– Vă rog să mă scuzaţi, nu mă aşteptam să dureze atât. Trebuie să mănânc ceva, mi-e foarte foame.

Domnul de la Rutieră: şi mie, şi priveşte la ciocolata din mâna mea.

– Păi luaţi şi dumneavoastră o bucată dacă vreţi.

– Mulţumesc – ce bine, e ciocolată neagră!

Se lasă liniştea. Ştiu că e bine câteodată să laşi tensiunea să crească şi îmi propun să nu fiu eu cea care cedează, aşa că tac. Se poate auzi cum eu şi domnul de la Rutieră ronţăim pătrăţelele de ciocolată.

Cedează domnul de la Poliţie: păi cum facem?

– De fapt, n-avem nici o şansă să facem marş, zic eu.

– Nu.

– Protest static la AFI, peste drum, parcarea de la statui, colţul Academiei cu Regina Elisabeta? 30 octombrie, de la 16h00 la 19h30?

Asta e.

– Pe prima pagină la obiectul adunării, ce punem aici? întreabă domnul cu pulovăr roşu.

– Lipsă locuinţe sociale, zic eu.

Sunt de acord să semnez protocolul. Discutăm afluirea si defluirea participanților la protest, ce responsabilități am în calitate de organizator etc.

Domnul de la Jandarmerie se răzgândeşte după ce semnez.

– Sunteţi de acord să modificăm aici, pe prima pagină, la Obiectul adunării publice? Să scrie: protest faţă de situaţia locativă a cetăţenilor evacuaţi din Vulturilor 50 – lipsă locuinţe sociale?

– Aş vrea să se adauge în Municipiul Bucureşti, încerc eu, deşi nu îmi dau seama la ce foloseşte.

– Nu mai adăugăm.

– Bine, lăsaţi aşa.

– Nu vă faceţi probleme, autorizare veţi primi (de la primarul Oprescu, adică), mă asigură domnul comisar şef Covaci. Să vină cineva luni să ia protocolul.

 

– Am dreptul de a relata ce s-a întâmplat aici, le spun, înainte să ies. Trebuie să explic oamenilor şi susţinătorilor de ce nu facem marş, cum am anunţat.

 

Ies. Au trecut 2 ore. Afară mai aşteaptă încă 6 persoane să intre la Comisie. Îmi dau seama că i-am ţinut în loc, că aşteaptă din cauza mea.

– Doamnă, de ce a durat atât? mă întreabă oamenii îngrijoraţi.

– Ştiţi, noi organizăm un protest, vrem ca primăriile să se ocupe de oamenii care nu pot avea acces la locuinţe. Cerem locuinţe sociale.

– Cum sunt cei de pe Vulturilor, zice o doamnă.

Nu-mi vine să cred.

– Cunoaşteţi cazul? întreb.

– Da, trec pe acolo zilnic, am copilul la grădiniţa particulară de mai sus. Oamenii aceia stau acolo de mai bine de o lună.

– Numai la noi îşi bat autorităţile joc de oameni, spune o altă doamnă.

Mă pregătesc să aud totuşi ceva revoltă: că sunt romi, că ocupau abuziv, că să muncească. Dar nu zice nimeni nimic.

Pe hol mă întâlnesc iar cu domnul Toma:

– … și cu dosarele de locuință socială, știți cum e birocraţia din sistem …

– Știu, dar noi tot vom face protest. Că nu e vorba doar despre Vulturilor. Urmează şi alte evacuări, şi în plus, e vorba de nişte drepturi aici.

– Faceţi protest, domnişoară, e dreptul dumneavoastră.

Întotdeauna când aud replica asta, nu pot să nu mă gândesc că sunt cuvinte care sună gol în gura anumitor oameni: dreptul la protest, dreptul la locuinţă socială…

Mă duc la metrou, mai am nişte ciocolată.

Şi evacuaţii au drept de vot

Chestiunea locuirii sociale şi cu precădere cea a evacuărilor efectuate în urma retrocedărilor ilustrează perfect legătură dintre corupţie şi sărăcie.

  1. Retrocedările: asupra lor pluteşte întotdeauna suspiciunea de corupţie, pentru că până la urmă imobilele nu mai ajung la proprietarii de drept, ci în patrimoniul unor companii care cumpără drepturi litigioase. Cum se fac aceste retrocedări ridică semne de întrebare, sunt tot felul de cazuri în Bucureşti care pot ilustra drumul alambicat în instanţa al imobilelor retrocedate.
  2. Evacuaţii – cei care locuiesc în aceste clădiri au închiriat de la stat, Administraţia Fondului Imobiliar (AFI)/fost ICRAL aceste locuinţe. Ei ştiu de cele mai multe ori de ani de zile că urmează a fi evacuaţi şi au dosare la primării pentru locuinţe sociale. Nici nu (mai) contestă retrocedarea. Numai că ei nu sunt niciodată o prioritate. Pe măsură ce avansează retrocedările, creşte şi numărul de cereri de locuinţe sociale. Ce aşteaptă autorităţile locale să se întâmple ? Cât mai rezistă oraşul cu un număr crescând de oameni în stradă ?
  3. Că problema e ignorată cu nonşalanţă de autorităţi stă dovadă faptul că o parte din cei care au plecat de pe Berzei/Buzeşti pentru construcţia Bulevardului Uranus şi-au găsit spaţiu de locuire tot printre familii care urmează a fi evacuate, cum se întâmplă acum în Vulturilor 50.
  4. Mă întreb : cine şi cum primeşte locuinţă socială dacă aceste cazuri, sociale şi devenite urgenţe, sunt ignorate? Şi aici suspiciunea de corupţie pluteşte asupra felului în care primăriile dau locuinţe.
  5. Suspiciunea de corupţie e mare şi pentru că lipsa de transparenţă e totală. Opacitate absolută adică. Care e fondul locativ al primăriilor am ştiut vreodată ? Nu. Vorbesc atât de AFI, cât şi de primăriile de sector şi primăria mare. Dincolo de faptul că sunt ocazia perfectă pentru a genera şpagă de luat (ştiu cazuri de consilieri municipali care au spus unor tineri că ar costa în jur de 10.000 euro pentru a le împinge dosarul în faţă, pe listă), locuinţele sociale ale primăriilor servesc la a ţine aproape susţinătorii si clienţii de partid. Adică nu pot să nu mă gândesc decât la asta în condiţiile în care cresc cererile iar primăriile îşi aruncă una în curtea alteia pisica alocării de spaţiu locativ.
  6. Ce fac oamenii care ajung în stradă, când nu ajung să locuiască cu alţi evacuabili sau la familiile prietenilor? Mulţi au copii care merg la şcoală, alţii au slujbe din care se întreţin. Fără locuinţă, vor cădea în cercul vicios al sărăciei din care greu mai pot ieşi.
  7. E campanie electorală. Vom fi din nou revoltaţi că unii dintre cetăţeni îşi vând votul. De ce nu ? Eu nu mi-l vând, dar spun că dacă unul dintre candidaţi pune în dezbatere publică subiectul evacuărilor, sărăcia şi corupţia din jurul retrocedărilor şi al locuirii sociale, mă gândesc să-l iau serios în calcul la vot. Pentru că e o trăsătură de sistem. Că asta cu mândria de a fi român sau nu, creştin sau nu, basist sau nu, nu ţine deloc de foame şi de adăpost şi nici loc de politici anti-sărăcie. Asigurarea unei locuinţe (şi aici includ şi subvenţionarea chiriilor şi alte forme de asigurare a unui adăpost) ar trebui să fie o prioritate pentru toţi şi să ne gândim întâi la asta înainte de a le cere acestor oameni să se ducă să muncească. Cei mai mulţi dintre ei chiar muncesc şi neavând locuinţă, îşi vor pierde locul de muncă, copiii nu se vor mai duce la şcoală, şi uite aşa le uşurăm drumul spre sărăcie. E uşor să spui la muncă sau la şcoală stand pe fotoliu cu cafeluţă în mâna.

Situaţia asta cu evacuaţii e foarte convenabilă pentru primari şi consilieri, că evacuaţii sunt de obicei romi, săraci, ne-educaţi şi nu se supără nimeni că vor ajunge în stradă. Autorităţile locale rămân cu locuinţe sociale din care să mai facă şi cine trebuie un ban, sau pentru care tot cine trebuie şi poate va cere voturi la schimb.

Apropos: dacă oamenii aceştia nu mai au adresă pe buletin, ei unde votează?

PS: 15 septembrie 2014, de la 09h00, Vulturilor 50, sector 3: http://fcdl.ro/jur-de-100-de-persoane-din-sectorul-3-sunt-aruncate-strada/

 

Transgresiunea e pentru smecheri

Pentru un oraş în care nu se respectă regulile şi ne plângem de haos, de fapt în Bucureşti se întâmplă relativ puţine încălcări majore de reguli. Mai exact, puţine transgresiuni, cum ar spune o bună prietenă. Principalul tabu ne-încălcat sau foarte puţin încălcat este proprietatea privată. În comparaţie cu alte mari oraşe, la Bucureşti sunt puţine squat-uri şi puţine spaţii ocupate, deşi potenţial ar fi.

Singura transgresiune făcută la Bucureşti legată de proprietatea privată e ne-respectarea regulilor de urbanism chiar de către proprietari: pentru că avem impresia că putem să facem orice pe o proprietate privată. Ne pişăm pe ele de reguli şi decizii publice – alea nu-s pentru proprietari, mai ales cei privaţi. Iar când autorităţile publice încalcă regulile la noi e tot pentru că tratează spaţiul, chiar în proprietate publică, ca pe o proprietate privată, ca pe propria moşie (vezi Uranus/Berzei, Ciurel etc.).

Plecând de la această observaţie asupra transgresiunilor făcute, nefăcute şi (ne)fezabile în Bucureşti, cred că cea mai „critică” situaţie o întâlnim pe strada Luncşoara, unde un grup de cetăţeni organizat sub sloganul Lupta pentru strada ta se opune construcţiei unui bloc nou între blocurile  vechi, muncitoreşti. Şantierul, suspendat de drept de către Prefectură, continuă, dar este respectat de riverani. Cât de ilegal ar fi să ocupi un şantier ilegal? Un şantier în mijlocul unor sute de locatari care nu îşi  doresc acest lucru continuă totuşi nestingherit. Oamenii sunt cuminţi, nu ar îndrăzni în ruptul capului să treacă dincolo, să încalce regula care spune că nu intri pe o proprietate privată. Ori tocmai acest tip de transgresiune devine necesar.

Dacă cineva nu respectă limita sau regula, aceasta n-ar trebui ea oare provocată, pentru a putea fi clarificată şi re-stabilită?

La Paris, paradisul hipsterilor e o suburbie comunista

M-am tot gândit despre cum să scriu despre Montreuil din Seine-Saint-Denis, o suburbie în apropiere de Paris. Până azi. Colegele de birou mă întrebau despre cum m-am distrat în concediu şi unul din lucrurile în faţa cărora mă entuziasmasem era această suburbie chic din estul Parisului. Nici nu ştiam cum să o descriu mai bine, aşa că am zis de la început ceva ce mie mi se părea extraordinar: au un primar comunist, din Partidul Comunist Francez – Frontul de Stânga, înainte de asta au avut o primăriţă ecologistă, şi înainte de primăriţă, un primar tot comunist, de prin anii 80 încoace.

Asta după ce înainte de plecarea din Franţa mă gândisem la diverse abordări pentru a descrie acest loc : despre oamenii de aici, despre arhitectură, despre urbanism, despre tradiţia cinematografică etc. Dar iată că mă întorc totuşi la orientarea politică a celor care conduc această suburbie-oraş, lucrul cel mai extraordinar pentru mine. Însă cum se traduce în viaţa oamenilor faptul au avut primari comunişti sau de stânga, m-a întrebat cineva?

Foarte pe scurt, iată care cred eu că este răspunsul la această întrebare (repet – ce cred eu, poate că ceea ce descriu mai jos e o stare comună oraşelor în care chestiunile gospodăreşti merg cum ar trebui, fără legătură cu orientarea ideologică a primarului):

  • Creşe, grădiniţe, şcoli, colegii la tot pasul;
  • Centres de sante la fel de numeroase – nişte clinici de sănătate de proximitate auto-gestionate de medici, municipalitate şi/sau o mutuală (o mutuală este un fel de CAR sau fond de asigurări sociale sau de sănătate colectiv, privat);
  • Parcuri, şi mai ales, ceva ce pare o ciudăţenie – parc pentru animale, deoarece s-a observat că acolo unde în apropierea unui parc sau în parc există activitate umană nu se mai dezvoltă sau dispare ecosistemul;
  • Bilete de cinema subvenţionate – un caz special, Montreuil având o tradiţie în a găzdui proiecte cinematografice, fraţii Lumiere au lucrat aici, iar Georges Melies, inventatorul efectelor speciale de cinema, a avut aici un studio (cinematograful îi poartă numele).
  • Reguli de urbanism fără fixaţie pe arhitectură, să zicem – există aici o diversitate arhitecturală incredibilă; supra-înălţări şi modificări de faţadă sau alăturări de stiluri care în Paris sunt de neimaginat. Însă asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am apreciat o sumedenie de delicatese arhitecturale (despre cum se întâmplă asta la București merită o discuție separată): piscină monumentală din anii 60-70 lângă case stil chalet/cabane, etaj modern deasupra unui parter mai tradiţional, hale devenite loft-uri, imobile eco (consumă mai puţină energie), tot felul de experimente arhitecturale, fie ele publice sau private;
  • Lucrările artiştilor locali sunt nu numai expuse în oraş, dar sunt şi cumpărate de către primărie sau instituţii publice locale;
  • O diversitate de HLM-uri – locuinţe sociale – şi de bună calitate;
  • Tabăra de 350 romi români amenajată înainte de a li se propune locuinţe sociale (deci nu expulzare);
  • Primăria, în luptă cu autorităţile centrale pentru că acestea nu dau banii promişi pentru continuarea liniei de metrou şi deschiderea celei de tramvai, cheamă cetăţenii să i se alăture şi să semneze o petiţie;
  • Numele străzilor aparţin unor oameni necunoscuţi: unui pompier căzut la datorie sau al unui fruticultor; bulevardele şi pieţele mari au totuşi numele unor figuri marcante ale comunismului şi socialismului francez (Jacques Duclos, Jean Jaures – căutaţi pe google). Bulevardul mare se numeşte totuşi direct Avenue de la Resistance (Calea Rezistenţei – întru câtva);
  • Squat-urile sau pieţele ilegale ale imigranţilor sunt tolerate până primăria decide să rezolve problema socială din spatele lor.

Pe lângă cele de mai sus adaug: părinţii fac chetă la creşă astfel încât şi copiii de imigranţi să poată ajunge la şcoală; teatru militant sau angajat sau cum vreţi să îi spuneţi; afişe pro-Palestina peste tot; cafenea anarhistă; librărie şi editură independente (locale, neafiliate vreunui lanţ/marcă mari). În plus, se pare că aici există cel mai mare număr de asociaţii raportat la numărul de locuitori (nu am sursă şi date ca să verific, dar aşa mi-a zis cineva care stă aici).

Nu vă imaginaţi că aici nu se întâmplă niciodată nimic, că nu există revolte sau motiv de revoltă. Oamenii se solidarizează și sancţionează derapajele puterii, ca atunci când oamenii au ieşit să protesteze împotriva acţiunii primăriei de a-l concedia pe directorul cinematografului Melies şi alţi funcţionari publici.

Şi evident, ar mai fi de cercetat şi alte lucruri din reţeta lor secretă (sic!): cum e administrat bugetul, de unde vin banii care se investesc în diversele proiecte (şcoli noi, locuinţe sociale, centru cultural, etc.) şi cum se face prioritizarea acestor cheltuieli.

Locul ăsta este special datorită oamenilor care aleg să locuiască aici. Administraţia de stânga şi celelalte iniţiative private din oraş nu ar fi posibile dacă aici nu s-ar fi adunat oameni care gândesc cumva la fel şi îşi doresc acest gen de oraş. Un oraş în care proiectele imposibile la Paris devin posibile, fie că e vorba de un proiect personal sau de unul artistic.

Probabil de asta primul gând care mi-a venit în minte după câteva minute de plimbare a fost că e un paradis al hipsterilor. Nu însă fără a plăti un preţ: locul e pe cale să se gentrifice, preţurile au început să crească în ultimii ani, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin să trăiască aici, mai ales cei din industriile creative. Până atunci însă seamănă foarte mult cu un loc de întâlnire al utopiilor.

Iar eu mă gândesc că la Bucureşti probabil oamenii nici măcar utopii nu au. Sau nu ştim noi să le facem să iasă la iveală.

PS1: le mulţumesc lui Olivier şi Laurei pentru prietenie.

PS2: am scos caracterele frantuzești, să mă scuzați, dar nu se vedeau bine pe blog (apăreau un fel de hieroglife în locul lor).

Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading

Autorizaţia de birocraţie

De ieri se vorbeşte despre autorizaţia de construire. Sau, mai degrabă, despre lipsa ei, conform unui nou proiect legislativ din Parlament, care spune că nu mai e nevoie de autorizaţie de construire pentru reabilitarea termică a clădirilor de patrimoniu (monumente istorice, clădiri în zona de protecţie a monumentelor sau în zone protejate).

IMG4592Vreau şi eu să spun ceva. Despre autorizaţia de construire. Nu pentru reabilitare termică, ci pentru renovarea faţadei. Noi nu vrem să punem polistiren, ci să facem cum a fost. Vi se pare că autorizaţia de construire previne acum distrugerea şi mutilarea faţadelor? Vi se pare că ajută la conservare şi protecţie? În cazul nostru, le împiedică.

Suntem tocmai în faza de a obţine această autorizaţie ca să putem renova. Administratorul tocmai mi-a făcut o recapitulare a situaţiei, ca să îmi spună că poate nu renovăm nici anul ăsta. De un an încercăm să renovăm faţada. Administratorul e un om normal, nu e urbanist, are cele mai bune intenţii. Şi a reuşit până acum să obţină 8 din cele 24 avize (nu am numărat şi celelalte documente necesare), unele absolut aberante (aviz SRI, sau aviz Metrorex).

Birocraţia asta incredibilă nu a prevenit în nici un caz mutilarea clădirilor de patrimoniu de până acum, că altfel nu am mai avea despre ce să vorbim. Dar ne poate “preveni” nouă renovarea.

Şi ca să nu spuneţi că arunc apa din copaie cu tot cu copil: da, autorizaţie de construire, dar nu în formula actuală. Ne-ar trebui ceva mult mai simplificat şi mai uşor de urmărit şi implementat. Şi instituţii şi/sau corp de control. Reabilitările de până acum sunt făcute cu autorizaţie de construire în foarte multe cazuri. Omul ia autorizaţia şi face cum îl taie capul, nu-l controlează nimeni. Proiectul şi mai ales execuţia sunt cheia (proiectul poate fi bun, execuţia proastă, de la materialele folosite până la calitatea lucrărilor).

Avizul de la Metrorex care ni se cere nouă acum e ca să spună Primăriei Municipiului Bucureşti că nu avem tunel Metrorex pe sub bloc. Îmi imaginam că PMB are nişte hărţi, cadastru, vede unde e amplasat imobilul, are şi nişte hărţi de la Metrorex (iar dacă nu, le cere) şi nu mă mai trimite să iau o hârtie care să spună că nu stau pe linia Metrorex. Dar ca să luăm şi această hârtie, ne trebuie timp şi energie şi alte resurse cheltuite. Şi ne întârzie. Nu ştiu însă pentru ce e nevoie avizul SRI şi ce o să scrie pe el. Am să întreb.

Nu autorizaţia de construire în sine e soluţia. Am putea să ne şi lipsim de ea dacă ar exista control real la faţa locului. De fapt, dacă ştiam, aş fi propus eu însămi modificarea legii pentru simplificarea procedurii, dacă despre această lege e vorba. Dar pe de altă parte, eu nu renovez faţade în fiecare zi. Mea culpa.