De ce am votat corupti?

Alegerile din 5 iunie 2016 au venit cu niste “surprize” pentru cei care isi pusesera sperantele intr-o schimbare de paradigma, paradigma anti-coruptie de fapt: scorul ridicat al PSD (clamat de vocile dreptei ca fiind cel mai corupt partid din Romania) si realegerea coruptilor/penalilor, indiferent de partidul de provenienta. Vad 2 posibile explicatii pentru aceasta situatie, dar care decurg impreuna din acelasi rationament: cel al performantei, al potentei si posibilitatii, al rezultatelor.

Prima tine de perceptia asupra performantei pe care o pot avea partidele mai vechi sau mai noi. PSD, spre deosebire de competitorii sai, a aratat ca poate, candidatii lor la Bucuresti (si nu numai) fiind mai credibili in materie de putinta sau potenta atunci cand promiteau ceva. Credibilitatea, din perspectiva asta, e cladita pe faptul ca PSD a aratat intodeauna ca un partid organizat, cu structuri. Bune sau rele, nu mai conteaza, alegatorii pun pret pe structura si disciplina si eficienta adusa de structuri si mecanisme clare de decizie, si asta se vede in general si din scorurile ridicate de incredere cu care sunt creditate institutii bazate pe acest model de organizare (armata, biserica). Oamenii au investit acest model de organizare si structura disciplinata cu potenta/putinta: ei chiar pot face ceea ce promit. Pe langa structura, PSD e vazut si ca un partid cu experienta la guvernare, cu rezultate, deci iata din nou ca “poate”.

Din perspectiva aceasta, aici se regasesc si limitele retoricii schimbarii, noii veniti in scena electorala neputand arata si ca pot livra rezultate la guvernare (lucru ce s-a vazut deja din perioada pre-electorala cand unii candidati cu greu au strans semnaturile necesare candidaturii).

Peste aceasta perceptie a neputintei noilor veniti in politica, s-au suprapus si limitele discursului anti-coruptie, a doua explicatie a rezultatelor “surpriza” ale acestor alegeri. Sa nu uitam ca o mare parte din cei care au venituri in Romania au o forma de contract cu statul iar o buna parte a antreprenoriatului din Romania traieste din contracte publice, fie ca vorbim de companii autohtone sau multinationale. Acestea, la randul lor, in baza acestor contracte cu statul, hranesc o puzderie de furnizori, mici afaceri care traiesc exclusiv din aceste contracte. Nu ma gandesc aici la faptul ca alegatorii au votat  neaparat pentru coruptie sau pentru acces la teava de bani publici, ci ca au votat mai degraba pentru actiune si proiecte. Perceptia acestora este ca actiunile DNA au dus la paralizie si indecizie in sectorul public si, implicit, in randul proiectelor celor care isi iau resursele de aici (deci nu “asistatii sociali” sau saracii au votat coruptii, caci ei nu traiesc de fapt din aceste resurse, nu la ei ajung banii publici).

Un alt exemplu de limita a actiunilor si discursului anti-coruptie este cel al proiectelor blocate din Fonduri Structurale/Europene. Multe dintre acestea sunt sistate nu atat din cauza suspiciunilor de coruptie sau sifonare de bani, ci din cauza nerespectarii unor proceduri si a birocratiei aferente, a ne-indeplinirii unor conditii de legalitate. In mod similar, proiecte publice de infrastructura (atat in urban, cat si in rural) sunt oprite pentru ca nu s-au respectat procedurile de avizare/urbanism, de exemplu. Pentru oameni, multe din actiunile DNA sunt bazate pe nerespectarea unor chichite procedurale, ori noi toti putem cadea victima oricand birocratiei si procedurilor. Nu votezi DNA daca urasti birocratia (iar legalitatea oricum nu tine de foame, asa cum aratam mai sus).

In plus, judecarea acestor procese din fonduri publice dureaza,  si pana la clarificarea acestor situatii si finalizarea proiectelor, comunitati intregi se simt puse la colt sau in paralizie pentru un artificiu procedural. Ori, nu poti sa faci dezvoltare sau sa promiti prosperitate si o viata mai buna daca in spatele tau stau actiunile unor institutii care blocheaza proiecte – DNA, Curtea de Conturi etc.

Oamenii nu au votat coruptie, ei au votat de fapt actiune, dezvoltare. Au votat performanta, guvernare si decizie, structuri. Anti-coruptia, ca nerespectare a unor proceduri si a impunerii legalitatii cu orice pret, nu e un proiect de comunitate.20140812_192102

Advertisements

Raspuns de la Primarie/AMRSP privind remunicipalizarea serviciilor de apa si canal

Canalizare Bucuresti

Capac de canal din Bucuresti

Anul trecut am initiat aceasta petitie: http://facem.de-clic.ro/remunicipalizare

Cerintele, reiau aici, erau acestea:

În contextul publicării rapoartelor Direcției Naționale Anticorupție privind creșterea prețului apei plătit de bucureșteni către societatea ApaNova, și constatând că Primăria încă nu a demarat nicio acțiune care să facă dreptate cetățenilor din București

Cerem:

Ca în următoarea şedinţă a Consiliului General al Municipiului București, primarul și consilierii să revoce hotărârile de creștere a prețului apei, astfel încât acesta să revină la nivelul iniţial, de dinaintea intervenţiei ApaNova în decizia politică și publică,

Publicarea rapoartelor de expertiză ale Comisiei/Comisiilor Internaţionale de Experţi a(le) Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice privind ajustările extraordinare la preţul apei, dar şi deciziile prin care se aprobă ajustările ordinare de preţ la solicitarea ApaNova,

Publicarea componenţei Comisiilor care au validat şi recomandat creşterile de preţ (numele experţilor care au întocmit rapoartele de expertiză) în favoarea ApaNova,

Rezilierea contractului cu ApaNova şi să înceapă procedurile pentru reîntoarcea administrării şi furnizării serviciilor de apă şi canalizare la municipalitate, un proces cunoscut drept remunicipalizare. Există numeroase astfel de exemple în lume, inclusiv în Europa, unde privatizarea acestor servicii a dus la costuri mai mari suportate de către consumatori. În urma acestei constatări, mai multe oraşe din Franţa (printre care şi Parisul), Italia, Spania şi Suedia au ales remunicipalizarea, adică reîntoarcerea acestor servicii în administrarea publică.

Am inregistrat atunci petitia si la Primaria Municipiului Bucuresti, inceput de noiembrie 2015, si am si primit un raspuns, in decembrie 2015. Am tot vrut sa scriu despre asta, dar in lipsa de timp si cum cred ca subiectul trebuie repus pe tapet, public pur si simplu aici raspunsul primit de la PMB/Autoritatea Municipala de Reglementare a Serviciilor Publice. Cel mai important lucru din tot acest raspuns oficial este ultimul paragraf al domnului Director General, Adrian Cristea:

Avand in vedere cele prezentate anterior, consideram ca in ceea ce priveste solicitarea formulate de petenta cu privire la rezilierea Contractului de Concesiune, aceasta ar conduce la disfunctionalitati majore in furnizarea serviciilor de alimentare cu apa si de canalizarea si la cresteri ale tarifelor (apa + canalizare), bugetul Municipiului Bucuresti va fi grevat de sumele necesare sustinerii serviciului si modernizarii sistemului si, nu in ultimul rand, performantele serviciului vor scadea pana la nivelul celorlalte servicii municipale.

RaspunsPMBApaNovaFloPresada

Stiu ca pentru remunicipalizare trebuie inceputa o procedura, si ca pana acolo sunt alte lucruri de facut, asa cum aratam in petitia initiala. Ce-ar fi sa raspunda candidatii la fotoliul de primar general acestor intrebari?

Insa cea mai importanta intrebare e aceasta: Sunteti de acord cu inceperea procedurii pentru remunicipalizarea serviciilor de apa si canal? Eu, ca alegator nehotarat, imi voi orienta votul in functie de raspunsul la aceasta intrebare.

Candidați și cetățeni în campania electorală pentru București 2016

Ieri am asistat la o premieră: primul forum de candidați organizat la Bucureşti, chiar de către cetăţeni, organizaţi în Reţeaua Civică Bucureşti.

Grupurile Rețelei Civice București sunt grupuri de oameni care au început să se lupte în cartierele lor ba pentru salvarea unui parc, ba împotriva unor construcţii care nu respectă regulile de urbanism. Cum era de aşteptat, temele pe care le-au pus în dezbatere /întrebările adresate candidaţilor vin din zona asta.

Formatul forumului e unul strict, așa cum am comunicat, care nu încurajează interacţiunea publicului cu candidaţii, şi deşi acest lucru a creat frustrări printre unii dintre participanţi, asta a permis desfăşurarea dezbaterii în parametri optimi – cu timp de răspuns, agenda, etc. Întrebările de la participanți au fost preluate anterior prin formularul de înscriere şi s-a răspuns la unele dintre ele, prin tragere la sorţi, în a două parte a evenimentului.

Dincolo de faptul că pe timpul campaniei candidaţii apucaseră să răspundă în mare parte acestor întrebări (forumul fiind organizat în a 3a săptămâna a campaniei electorale), ce e de reţinut aici este procesul prin care oamenii au ajuns la aceste întrebări. A existat în spate o comunicare între grupuri şi cartierele din care provin şi inclusiv procesul de selecţie al întrebărilor finale a însemnat o prioritizare a temelor ce preocupă cel mai mult în rândul acestor oameni: transparenţă, infrastructură și/pentru mobilitate urbană, spaţii publice în cartiere. Chiar dacă pentru unii aceste întrebări au părut locuri comune în campanie şi plictisitoare, Bucureştiul ar arăta altfel dacă oricare dintre candidații din top 5, o dată ajuns în scaunul de primar, s-ar ţine de promisiunile făcute în campanie pe temele astea:

Ce veți face pentru a vă asigura că cetățenii au acces la informații (în conformitate cu legea), astfel încât ei să poată avea un cuvânt de spus, să influențeze în mod real deciziile administrației publice locale?

Cum va arăta procesul de construcție a bugetului Capitalei sub mandatul dvs.?

Care este viziunea dvs. referitoare la organizarea administrativa a orașului? Ne referim la Zona Metropolitana București – Ilfov, cu extinderea orașului până la Centură și eventuala modificare a configurației sectoarelor capitalei.

Cum veți gestiona proprietățile PMB (clădiri, terenuri etc.) astfel încât să răspundeți nevoilor comunității care v-ar solicita într-o anumită zonă o școală, grădiniță, locuințe sociale, parcuri, centre comunitare culturale, terenuri de sport, bazine, patinoare sau alte obiective de utilitate publică?

Un bucureștean petrece în medie, în trafic, aproximativ 120 minute ducându-se și întorcându-se de la serviciu, conform unui studiu efectuat de Banca Mondială. Ce și cum veți face pentru a reduce această durată?

Având în vedere că bucureștenii suferă din cauza unor proiecte întârziate ca metroul din Drumul Taberei sau Centura Bucureștiului, proiecte care sunt derulate de alte autorități – Metrorex și respectiv CNADNR, ambele din subordinea Ministerului Transporturilor – ce veți face concret pentru urgentarea acestor proiecte?

Câteva concluzii imediat după Forum

  1. Absența candidaților Gabriela Firea și Cătălin Predoiu. Ambii au motivat absența oficial, în ultimul moment, prin programul încărcat, elaborat deja cu mult timp în urmă, înainte de primirea invitației la Forum din partea Rețelei Civice București. Dar altfel, știm că cei doi și-au făcut niște calcule electorale și au ajuns la concluzia că nu au voturi de câștigat participând la Forum. Gabriela Firea pentru că stă confortabil în vârful sondajelor și își imaginează că din zona asta nu poate câștiga voturi (oare ar fi venit dacă nu știa asta și am fi organizat forumul la începutul campaniei?), Cătălin Predoiu pentru că știe că stă atât de prost față de primii 2 clasați încât participarea la Forum nu i-ar fi răsturnat fundamental scorul. Oricum o dai, reiese un non-combat electoral, cel puțin în ultima săptămână de campanie (în ciuda a ceea ce vom vedea la TV și chiar și niște tactici de ultim moment, dar agreate anterior).

Mă-ntreb atunci dacă într-adevăr s-a schimbat ceva, acolo sus, la vârf, în configurația puterii, unde cei doi candidați beneficiază de notorietatea și resursele partidelor din care fac parte. Iar Nicușor Dan, deși cu resurse mai limitate, pare să devină, în ciuda discursului său, unul dintre ei, prin discursul și strategia adoptată în această campanie. Chiar dacă afirmă că trebuie să scăpăm de politicieni, deși ne cere votul (ca politician, sic!), și în ciuda participării la Forum, de unde nu și-ar fi permis să lipsească, el știind clar că multe voturi îi vin zona aceasta, aflându-se alături de grupuri de cetățeni de ani de zile în lupta lor pentru respectarea regulamentelor de urbanism, Nicușor Dan nu pare să se mai deosebească de candidații PNL și PSD, devenind la rândul lui un produs al consultanților de imagine și al publicitarilor.

  1. Programele şi răspunsurile pe temele Forumului, dar și altele, sunt similare. Asta nu mai ţine de Forum, ci chiar de cum arată campania electorală și ofertele electorale. Partidele şi candidaţii au colectat cu grijă idei aduse în discuţie de societatea civilă în ultimii ani, de unde şi uniformitatea şi monotonia discursului pe aceste teme. Ne plângem acum de lipsa de spectaculos, dar poate nu e un lucru rău. Faptul că partidele au preluat aceste teme şi au dedicat resurse (consultanți, experţi din partide şi din afara lor) pentru documentarea lor nu s-a întâmplat pentru că brusc partidele au un interes pentru aceste teme (pe care le-ar fi putut aborda în cei 4-8 ani de când sunt majoritare în consiliile bucureştene), ci pentru că în tot acest timp a existat o presiune civică pentru adresarea lor.
  1. Temele sociale au rămas marginale, iar, în această campanie. Însă ele există. În bolul cu întrebări venite de la participanţi erau întrebări ce vorbeau de strategii anti-sărăcie, comunități vulnerabile (ale consumatorilor de droguri, infectați cu HIV, ale celor evacuați din casele naționalizate și cu cereri de locuințe sociale la primării etc.), acces la educație. Ele au fost clar preluate tot de la grupuri organizate din societatea civilă, care încep să îşi facă, puțin câte puțin, vocea auzită. Faptul că nu au fost vizibile în cadrul Forumului de candidaţi nu e dintr-o vină organizatorilor, ci arată cam pe unde se află acum pe agenda publică. Putem să ne imaginăm oricând o reţea socială a Bucureştiului. Grupurile care au preocupări şi militează pentru aceste subiecte trebuie să devină mai vocale. Pentru ca asta să se întâmple, e nevoie ca ele la rândul lor să se organizeze mai bine. Nu e un reproş, e o constatare şi un fapt. După cum spuneam mai sus, partidele şi candidaţii nu preiau de dragul ideilor nişte idei, ci pentru că sunt forţaţi să le preia. În zona urbanismului şi mobilităţii a existat presiune. În zona socială, nu prea a existat o presiune organizată, în ciuda acțiunilor din ultimii ani ale unor grupuri.
  1. În general, a lipsit dezbaterea în jurul unei mari idei privind Capitala, lucru care poate ar fi născut și ceva „pasiune”. S-a văzut în această campanie (și implicit în cadrul Forumului) că niciun candidat nu a venit cu o idee sau o poveste despre București care să agite spiritele. Dacă e să mă uit la o idee care ar fi putut face asta, aceea ar fi fost remunicipalizarea serviciilor de apă şi canal. Strategic vorbind, pentru Nicușor Dan asta ar fi o idee care să îl diferențieze de principalii săi contracandidați și să îl facă accesibil în rândul unui alt tip de alegători (mulți nehotărâți), însă cred că nici el nu dorește asta. În plus, i-ar fi teamă ca asta să nu însemne pierderea unor voturi din rândul actualilor susținători.
  1. Din cauza similarității răspunsurilor, în mare parte, dacă aș fi fost un alegător nehotărât, în urma Forumului de ieri, tot nehotărât aș rămâne. Asta dacă nu cumva subiectul finanțării Catedralei Mântuirii Neamului ar conta foarte mult pentru mine și aș vota strict în funcție de asta.
  1. Încurajarea noilor intraţi în politică. Nu mă gândesc la Nicuşor Dan, care are deja notorietate, şi nici la acei candidaţi care au ceva activitate politică în spate, deşi sunt nou intraţi în cursa localelor. La Bucureşti sunt înscrişi oficial 12 candidaţi. Noi, cei care reclamăm nevoia unor figuri proaspete în peisaj, am uitat cu totul de ei.

Și strict despre Forumul Candidaților, poate ar fi fost mai util să se răspundă mai multor întrebări din bol. O trecem la capitolul lecţii învăţate, dacă e să repetăm experiența. Candidaţii au primit toate întrebările adresate în formularul de înscriere (peste 200) şi îi invit pe autorii lor să ceară chiar ei răspunsuri la ele candidaţilor. Rețeaua Civică București a făcut publice datele de contact ale celor 5 invitați, le fac şi eu aici:

Gabriela Firea: gabifireapentrubucuresti@gmail.com, presa@psd.ro, office@gabriela-firea.ro

Cătălin Predoiu: comunicare@predoiu.ro, bucuresti@pnl.ro

Nicușor Dan: contact@nicusordan.ro

Daniel Barbu: comunicare@alde.ro

Robert Turcescu: contact@turcescu.ro, comunicare@pmponline.ro

#AlegeriLocale2016 #AlegeriBucuresti2016 #CampanieElectorala2016 #ForumCandidati #ReteauaCivicaBucuresti

 

De ce nu mai facem Marşul #Evacuaţilor ci doar #protest static (#vulturilor50)

La plecarea de acasă înspre Comisia de Adunări Publice de la Primăria Capitalei, am înşfăcat ciocolata pe care o primisem cadou de la sora mai mică acum câteva zile şi am aruncat-o în geantă din mers.

Eram la intrarea în instituţie la 11h00, aşa cum mi se comunicase. Am ajuns la etajul 3 din Primărie pe la 11h15, pentru că în acest sediu al primăriei se aşteaptă foarte mult lifturile care circulă între cele 14 etaje şi rar prinzi liftul la parter, apoi acesta opreşte la toate etajele unde este chemat.

Întru în antecamera Comisiei, care se întruneşte în biroul secretarului general; doamnele care asigură secretariatul Comisiei mă roagă să mai aştept că încă e cineva înăuntru şi mă vor chema ei. Sigur, aştept, ştiu că întotdeauna se decalează întâlnirile. Peste 20 minute de aşteptare – împreună cu un domn care îi povestea la telefon cuiva despre FIFA şi cum denunţarea unilaterală a contractului nu e făcută niciodată de jucătorii de fotbal şi apoi ceva cu Piţurcă – apare pe hol un domn cu ochelari şi pulovăr roşu.

– Auziţi… ăăăă… domnişoară, dumneavoastră sunteţi pentru protestul cu evacuații, nu?

– Mai întârziem, că nu a venit domnul de la Rutieră.

– Sigur, aştept. Probabil e prins în trafic, încerc eu o glumă.

– Ah, nu-i problemă, că are din alea cu nino nino.

Ok, traficul nu e o problemă pentru cel de la Rutieră, probabil va întârzia mai puţin decât un cetăţean obişnuit în condiţii similare.

Domnul de la Rutieră ajunge şi sunt invitată înăuntru. În jurul mesei sunt 4 bărbaţi: domnul de mai devreme cu pulovăr roşu şi ochelari care m-a identificat drept domnişoara cu protestul pentru evacuaţi, domnul de la Rutieră (un tânăr înalt cu păr negru şi ochi albaştri, ar fi putut face reclame la Poliţia Rutieră pentru a atrage simpatie către această instituţie cu succes), un domn cu un pulover de trening şi blugi, şi un alt domn cu vestă de fâș.

Începe să vorbească domnul cu vestă de fâș, şi din ce îmi spune îmi dau seama ulterior că e de la Jandarmerie, deoarece domnii aceştia nu se prezintă niciodată.

– În primul rând, trebuie să ştiţi că nu puteţi înregistra această conversaţie.

Sunt oarecum surprinsă de această introducere, dar nu vreau să intru în discuţii despre drepturi, instituţii publice, să le aduc aminte că sunt în serviciul cetăţeanului etc., vreau să terminăm mai repede, să trecem la subiect. Dar mă lămureşte chiar el: ne-am trezit o dată pe internet, că vorbeam, într-o înregistrare.

Mă aflam la Comisia de Adunări Publice pentru că notificasem un marş pe următorul traseu:

Str. Vulturilor 50 – Str. Parfumului – staţionare Parfumului nr. 2- 4 (sediu Primărie Sector 3) – Str. Matei Basarab – Bd. Corneliu Coposu – Bd. I.C. Brătianu – Piaţa Universităţii – Bd. Regina Elisabeta nr. 16 (sediu Administraţia Fondului Imobiliar, staţionare).

– Am primit cererea dumneavoastră. Nu se poate să avem 2 proteste autorizate în acelaşi timp şi în acelaşi loc, zice domnul de la jandarmerie.

Aproape mă pufneşte râsul, ştiu unde bate. Acum o lună jumătate, după evacuarea celor 100 de oameni de pe Vulturilor 50, 65 dintre ei au rămas în stradă şi cerusem autorizare de la primărie pentru un protest permanent la acea adresă. În aceeaşi comisie, nu s-a putut face asta în condiţii de siguranţă pentru oameni, aşa că cei de pe Vulturilor 50 au fost tot timpul în pericol de a fi evacuaţi cu forţa de către poliţia locală.

Aşa că întreb: despre ce alt protest vorbim?

– Păi ştiţi, cei de pe Vulturilor 50 care protestează acolo.

– Eu ştiu că ei protestează dar… legal vorbind, nu e nici un protest acolo.

– Da, dar Vulturilor e o străduţă îngustă, nu putem autoriza adunarea acolo, ar însemna să oprim circulaţia şi nu putem face asta. Apoi, în faţa primăriei sector 3, pe Parfumului, nu e loc pentru 200 de persoane, cum spuneţi în notificare. Şi nici în faţă la Administraţia Fondului Imobiliar (AFI), pe Regina Elisabeta. Iar pe Matei Basarab nu puteţi merge pe carosabil, că aţi fi pe contrasens iar noi nu dăm aprobare niciodată, din motive de siguranţă, pentru deplasări pe contrasens.

Domnul în pulover de trening tot intervine: nu puteţi obţine chiar tot ce vreţi şi mai are şi alte remarci similare – trebuie să respectăm legea, să respectăm şi dreptul celorlalţi cetăţeni, pe cei care sunt în trafic etc. Sunt puţin iritată, vreau să îl contrazic, cunosc aceste replici, dar mă abţin. Îmi dau seama că nu ştiu cu cine vorbesc şi îl întreb cine este.

– Comisar Şef Covaci, Poliţia Capitalei.

– Păi bine, ce ne mai rămâne atunci? întreb eu.

– Poate vreţi la Primăria Generală, la Guvern, ştim că e liber în perioada aia.

– Pentru Noua Dreapta aţi dat autorizaţie pentru marş pe contrasens pe Calea Victoriei.

– Nu e adevărat, aveţi poze? întreabă domnul de la Rutieră.

– Da, am poze.

– Ia intră, măi, pe Noua Dreaptă, zice domnul în fâș către cel cu pulovăr roşu.

– Care? întreabă cel din urmă.

– Aia a noastră, zice domnul jandarm.

Nu înţeleg ce vrea să spună cu „aia a noastră”, trec peste. Zic: am eu o poză. Deschid contul de twitter şi le arăt o poză. Îmi arată că nu e pe contrasens în poză. Fie, zic. Apoi concluzionează: deci o să daţi şi pe twitter protestul. Poate o să dau. Cel de la jandarmerie ştie totuşi mai bine: românii nu sunt cu twitter, ei mai degrabă cu facebook.

Cer voie să dau un telefon. Mă consult cu Veda, colega de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, şi agreăm un marş de la Piaţa Unirii la Administraţia Fondului Imobiliar.

Revin şi le propun acest traseu, mai ales că de la Unirii către AFI (Regina Elisabeta) nu am fi pe contrasens, dimpotrivă. În principiu par a fi de acord. Îi văd relaxaţi cumva. Cel de la Rutieră pare şi el ok. Domnul Comisar Şef pare de acord dar nu se pronunţă. Totuşi, domnul de la jandarmerie vrea să verifice ceva. Se foieşte, ia telefonul şi iese.

Între timp la Comisie ajunge şi domnul secretar general al Municipiului București, Tudor Toma.

– Cu Vulturilor, nu?

– Da.

– Nu avem noi locuinţe sociale, nici AFI, să ştiţi.

– Păi au moştenit de la ICRAL.

– Nu, ICRAL s-a transformat în nişte companii private.

– Dar nu tot patrimoniul ICRAL e la aceste companii private, şi de fapt, noi nici nu ştim ce e la AFI şi ce nu, că nu e nici o transparenţă, lista cu proprietăţi nu e publică.

– Aici aveţi dreptate, şi eu mi-aş dori mai multă transparenţă. Trebuie să vorbiţi cu doamna Ivănoiu de la Spaţiul Locativ, de la AFI, zice domnul secretar general

– Am încercat cu doamna Ivănoiu la AFI şi nu a mers şi de asta protestăm.

– Şi eu am încercat cu doamna Ivănoiu şi nu a mers, zice domnul secretar general al Capitalei.

Aş râde şi acum, dar dacă domnii nu zâmbesc, nu pot să fiu tocmai eu aia, nu? Mă gândesc totuşi: de ce ne puneţi să facem ceva ce nu vă iese nici dumneavoastră?

 

– De la Unirii la AFI, pe diagonală acolo, pe colţ la Statui, intersecția cu Academiei, e în regulă, revine în discuție secretarul general cu privire la marş.

Revine şi domnul de la jandarmerie: Totuşi, după Sf. Gheorghe se îngustează porţiunea aia de bulevard (I.C. Brătianu).

– Domnul secretar general: păi pot traversa pe la Colţei.

– Dar nu îi putem băga prin pasaj, pare să protesteze cel de la jandarmerie.

– Păi nici nu ai cum, e ilegal, spune unul dintre ei.

Îmi permit să fiu iar uimită: cum de i-a trecut prin minte să ne bage prin pasaj?

– Deci nu se poate marş de la Piaţa Unirii la AFI, conchide domnul de la jandarmerie.

– Poftim? Nu înţeleg. De ce acum 5 minute, acum 1 minut, se putea şi acum nu se mai poate? Ce ştiţi dumneavoastră şi nu ştiu eu?

Au început toţi să zâmbească.

– Din informaţiile pe care le avem, veţi fi 500 de persoane şi ar trebui să închidem circulaţia.

– În general, mi se pare absolut normal să închideţi circulaţia când 500 de oameni protestează, dacă de asta e nevoie. Însă… cu privire la protestul nostru, tare m-aş bucura să fim 500, spun eu, dar ştiţi şi dumneavoastră că rar se întâmplă să vină atâta lume…

– Aţi dat pe facebook, faceţi deja reclamă, şi după cum ştiţi, anul trecut au fost mari proteste în capitală mobilizate pe facebook.

– Dar ştiţi că nu e acelaşi lucru, acelea au fost proteste spontane, nu au fost organizate de cineva, şi era o altă cauză, era alt context. Sincer, deşi nu îmi place să recunosc, la protestele organizate de noi nu prea vine lumea şi mă simt măgulită dacă dumneavoastră credeţi că vor veni 500 de oameni. Şi de fapt, nu credeţi că ăsta ar fi un protest adevărat, cu 500 de oameni? Dacă vin mai mult de 200, pot eu să le spun să se ducă acasă?

– Nu putem risca.

Domnul de la Rutieră: să încercăm întâi un protest pilot, static. Ce părere aveţi?

– Credeţi că ne place să testăm tipuri de protest, mai ales pe vremea asta, cu oameni care locuiesc în stradă?

Domnul de la Poliţia Capitalei: încă ceva. Protestul ar trebui să fie ultima cale legală pe care o folosiţi.

– Exact aşa şi este, domnule comisar şef: am scris cereri de audienţă, există petiţii… Pe dumneavoastră dacă v-ar ignora autorităţile…? Uite, chiar i-am scris domnului secretar general Toma o cerere de audienţă, nu ne-a răspuns nici azi nimeni de la Primărie.

– Da, domnişoară, de acord. Deşi nu o să se rezolve.

– Sigur nu o să se rezolve cu un protest, ar fi prea frumos, e chiar mai rău decât credeţi, şi atunci dumneavoastră ce aţi face într-o situaţie similară?

– Ahh, noi, Poliţia, organizăm proteste, lămurește domnul comisar șef.

 

Scot ciocolata luată în fugă azi dimineaţă. Simt că mă ia cu ameţeală, mi-e foame, mi-e sete, mi-e cald, mi-e somn.

– Vă rog să mă scuzaţi, nu mă aşteptam să dureze atât. Trebuie să mănânc ceva, mi-e foarte foame.

Domnul de la Rutieră: şi mie, şi priveşte la ciocolata din mâna mea.

– Păi luaţi şi dumneavoastră o bucată dacă vreţi.

– Mulţumesc – ce bine, e ciocolată neagră!

Se lasă liniştea. Ştiu că e bine câteodată să laşi tensiunea să crească şi îmi propun să nu fiu eu cea care cedează, aşa că tac. Se poate auzi cum eu şi domnul de la Rutieră ronţăim pătrăţelele de ciocolată.

Cedează domnul de la Poliţie: păi cum facem?

– De fapt, n-avem nici o şansă să facem marş, zic eu.

– Nu.

– Protest static la AFI, peste drum, parcarea de la statui, colţul Academiei cu Regina Elisabeta? 30 octombrie, de la 16h00 la 19h30?

Asta e.

– Pe prima pagină la obiectul adunării, ce punem aici? întreabă domnul cu pulovăr roşu.

– Lipsă locuinţe sociale, zic eu.

Sunt de acord să semnez protocolul. Discutăm afluirea si defluirea participanților la protest, ce responsabilități am în calitate de organizator etc.

Domnul de la Jandarmerie se răzgândeşte după ce semnez.

– Sunteţi de acord să modificăm aici, pe prima pagină, la Obiectul adunării publice? Să scrie: protest faţă de situaţia locativă a cetăţenilor evacuaţi din Vulturilor 50 – lipsă locuinţe sociale?

– Aş vrea să se adauge în Municipiul Bucureşti, încerc eu, deşi nu îmi dau seama la ce foloseşte.

– Nu mai adăugăm.

– Bine, lăsaţi aşa.

– Nu vă faceţi probleme, autorizare veţi primi (de la primarul Oprescu, adică), mă asigură domnul comisar şef Covaci. Să vină cineva luni să ia protocolul.

 

– Am dreptul de a relata ce s-a întâmplat aici, le spun, înainte să ies. Trebuie să explic oamenilor şi susţinătorilor de ce nu facem marş, cum am anunţat.

 

Ies. Au trecut 2 ore. Afară mai aşteaptă încă 6 persoane să intre la Comisie. Îmi dau seama că i-am ţinut în loc, că aşteaptă din cauza mea.

– Doamnă, de ce a durat atât? mă întreabă oamenii îngrijoraţi.

– Ştiţi, noi organizăm un protest, vrem ca primăriile să se ocupe de oamenii care nu pot avea acces la locuinţe. Cerem locuinţe sociale.

– Cum sunt cei de pe Vulturilor, zice o doamnă.

Nu-mi vine să cred.

– Cunoaşteţi cazul? întreb.

– Da, trec pe acolo zilnic, am copilul la grădiniţa particulară de mai sus. Oamenii aceia stau acolo de mai bine de o lună.

– Numai la noi îşi bat autorităţile joc de oameni, spune o altă doamnă.

Mă pregătesc să aud totuşi ceva revoltă: că sunt romi, că ocupau abuziv, că să muncească. Dar nu zice nimeni nimic.

Pe hol mă întâlnesc iar cu domnul Toma:

– … și cu dosarele de locuință socială, știți cum e birocraţia din sistem …

– Știu, dar noi tot vom face protest. Că nu e vorba doar despre Vulturilor. Urmează şi alte evacuări, şi în plus, e vorba de nişte drepturi aici.

– Faceţi protest, domnişoară, e dreptul dumneavoastră.

Întotdeauna când aud replica asta, nu pot să nu mă gândesc că sunt cuvinte care sună gol în gura anumitor oameni: dreptul la protest, dreptul la locuinţă socială…

Mă duc la metrou, mai am nişte ciocolată.

Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading

Autorizaţia de birocraţie

De ieri se vorbeşte despre autorizaţia de construire. Sau, mai degrabă, despre lipsa ei, conform unui nou proiect legislativ din Parlament, care spune că nu mai e nevoie de autorizaţie de construire pentru reabilitarea termică a clădirilor de patrimoniu (monumente istorice, clădiri în zona de protecţie a monumentelor sau în zone protejate).

IMG4592Vreau şi eu să spun ceva. Despre autorizaţia de construire. Nu pentru reabilitare termică, ci pentru renovarea faţadei. Noi nu vrem să punem polistiren, ci să facem cum a fost. Vi se pare că autorizaţia de construire previne acum distrugerea şi mutilarea faţadelor? Vi se pare că ajută la conservare şi protecţie? În cazul nostru, le împiedică.

Suntem tocmai în faza de a obţine această autorizaţie ca să putem renova. Administratorul tocmai mi-a făcut o recapitulare a situaţiei, ca să îmi spună că poate nu renovăm nici anul ăsta. De un an încercăm să renovăm faţada. Administratorul e un om normal, nu e urbanist, are cele mai bune intenţii. Şi a reuşit până acum să obţină 8 din cele 24 avize (nu am numărat şi celelalte documente necesare), unele absolut aberante (aviz SRI, sau aviz Metrorex).

Birocraţia asta incredibilă nu a prevenit în nici un caz mutilarea clădirilor de patrimoniu de până acum, că altfel nu am mai avea despre ce să vorbim. Dar ne poate “preveni” nouă renovarea.

Şi ca să nu spuneţi că arunc apa din copaie cu tot cu copil: da, autorizaţie de construire, dar nu în formula actuală. Ne-ar trebui ceva mult mai simplificat şi mai uşor de urmărit şi implementat. Şi instituţii şi/sau corp de control. Reabilitările de până acum sunt făcute cu autorizaţie de construire în foarte multe cazuri. Omul ia autorizaţia şi face cum îl taie capul, nu-l controlează nimeni. Proiectul şi mai ales execuţia sunt cheia (proiectul poate fi bun, execuţia proastă, de la materialele folosite până la calitatea lucrărilor).

Avizul de la Metrorex care ni se cere nouă acum e ca să spună Primăriei Municipiului Bucureşti că nu avem tunel Metrorex pe sub bloc. Îmi imaginam că PMB are nişte hărţi, cadastru, vede unde e amplasat imobilul, are şi nişte hărţi de la Metrorex (iar dacă nu, le cere) şi nu mă mai trimite să iau o hârtie care să spună că nu stau pe linia Metrorex. Dar ca să luăm şi această hârtie, ne trebuie timp şi energie şi alte resurse cheltuite. Şi ne întârzie. Nu ştiu însă pentru ce e nevoie avizul SRI şi ce o să scrie pe el. Am să întreb.

Nu autorizaţia de construire în sine e soluţia. Am putea să ne şi lipsim de ea dacă ar exista control real la faţa locului. De fapt, dacă ştiam, aş fi propus eu însămi modificarea legii pentru simplificarea procedurii, dacă despre această lege e vorba. Dar pe de altă parte, eu nu renovez faţade în fiecare zi. Mea culpa.

Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.