La Paris, paradisul hipsterilor e o suburbie comunista

M-am tot gândit despre cum să scriu despre Montreuil din Seine-Saint-Denis, o suburbie în apropiere de Paris. Până azi. Colegele de birou mă întrebau despre cum m-am distrat în concediu şi unul din lucrurile în faţa cărora mă entuziasmasem era această suburbie chic din estul Parisului. Nici nu ştiam cum să o descriu mai bine, aşa că am zis de la început ceva ce mie mi se părea extraordinar: au un primar comunist, din Partidul Comunist Francez – Frontul de Stânga, înainte de asta au avut o primăriţă ecologistă, şi înainte de primăriţă, un primar tot comunist, de prin anii 80 încoace.

Asta după ce înainte de plecarea din Franţa mă gândisem la diverse abordări pentru a descrie acest loc : despre oamenii de aici, despre arhitectură, despre urbanism, despre tradiţia cinematografică etc. Dar iată că mă întorc totuşi la orientarea politică a celor care conduc această suburbie-oraş, lucrul cel mai extraordinar pentru mine. Însă cum se traduce în viaţa oamenilor faptul au avut primari comunişti sau de stânga, m-a întrebat cineva?

Foarte pe scurt, iată care cred eu că este răspunsul la această întrebare (repet – ce cred eu, poate că ceea ce descriu mai jos e o stare comună oraşelor în care chestiunile gospodăreşti merg cum ar trebui, fără legătură cu orientarea ideologică a primarului):

  • Creşe, grădiniţe, şcoli, colegii la tot pasul;
  • Centres de sante la fel de numeroase – nişte clinici de sănătate de proximitate auto-gestionate de medici, municipalitate şi/sau o mutuală (o mutuală este un fel de CAR sau fond de asigurări sociale sau de sănătate colectiv, privat);
  • Parcuri, şi mai ales, ceva ce pare o ciudăţenie – parc pentru animale, deoarece s-a observat că acolo unde în apropierea unui parc sau în parc există activitate umană nu se mai dezvoltă sau dispare ecosistemul;
  • Bilete de cinema subvenţionate – un caz special, Montreuil având o tradiţie în a găzdui proiecte cinematografice, fraţii Lumiere au lucrat aici, iar Georges Melies, inventatorul efectelor speciale de cinema, a avut aici un studio (cinematograful îi poartă numele).
  • Reguli de urbanism fără fixaţie pe arhitectură, să zicem – există aici o diversitate arhitecturală incredibilă; supra-înălţări şi modificări de faţadă sau alăturări de stiluri care în Paris sunt de neimaginat. Însă asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am apreciat o sumedenie de delicatese arhitecturale (despre cum se întâmplă asta la București merită o discuție separată): piscină monumentală din anii 60-70 lângă case stil chalet/cabane, etaj modern deasupra unui parter mai tradiţional, hale devenite loft-uri, imobile eco (consumă mai puţină energie), tot felul de experimente arhitecturale, fie ele publice sau private;
  • Lucrările artiştilor locali sunt nu numai expuse în oraş, dar sunt şi cumpărate de către primărie sau instituţii publice locale;
  • O diversitate de HLM-uri – locuinţe sociale – şi de bună calitate;
  • Tabăra de 350 romi români amenajată înainte de a li se propune locuinţe sociale (deci nu expulzare);
  • Primăria, în luptă cu autorităţile centrale pentru că acestea nu dau banii promişi pentru continuarea liniei de metrou şi deschiderea celei de tramvai, cheamă cetăţenii să i se alăture şi să semneze o petiţie;
  • Numele străzilor aparţin unor oameni necunoscuţi: unui pompier căzut la datorie sau al unui fruticultor; bulevardele şi pieţele mari au totuşi numele unor figuri marcante ale comunismului şi socialismului francez (Jacques Duclos, Jean Jaures – căutaţi pe google). Bulevardul mare se numeşte totuşi direct Avenue de la Resistance (Calea Rezistenţei – întru câtva);
  • Squat-urile sau pieţele ilegale ale imigranţilor sunt tolerate până primăria decide să rezolve problema socială din spatele lor.

Pe lângă cele de mai sus adaug: părinţii fac chetă la creşă astfel încât şi copiii de imigranţi să poată ajunge la şcoală; teatru militant sau angajat sau cum vreţi să îi spuneţi; afişe pro-Palestina peste tot; cafenea anarhistă; librărie şi editură independente (locale, neafiliate vreunui lanţ/marcă mari). În plus, se pare că aici există cel mai mare număr de asociaţii raportat la numărul de locuitori (nu am sursă şi date ca să verific, dar aşa mi-a zis cineva care stă aici).

Nu vă imaginaţi că aici nu se întâmplă niciodată nimic, că nu există revolte sau motiv de revoltă. Oamenii se solidarizează și sancţionează derapajele puterii, ca atunci când oamenii au ieşit să protesteze împotriva acţiunii primăriei de a-l concedia pe directorul cinematografului Melies şi alţi funcţionari publici.

Şi evident, ar mai fi de cercetat şi alte lucruri din reţeta lor secretă (sic!): cum e administrat bugetul, de unde vin banii care se investesc în diversele proiecte (şcoli noi, locuinţe sociale, centru cultural, etc.) şi cum se face prioritizarea acestor cheltuieli.

Locul ăsta este special datorită oamenilor care aleg să locuiască aici. Administraţia de stânga şi celelalte iniţiative private din oraş nu ar fi posibile dacă aici nu s-ar fi adunat oameni care gândesc cumva la fel şi îşi doresc acest gen de oraş. Un oraş în care proiectele imposibile la Paris devin posibile, fie că e vorba de un proiect personal sau de unul artistic.

Probabil de asta primul gând care mi-a venit în minte după câteva minute de plimbare a fost că e un paradis al hipsterilor. Nu însă fără a plăti un preţ: locul e pe cale să se gentrifice, preţurile au început să crească în ultimii ani, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin să trăiască aici, mai ales cei din industriile creative. Până atunci însă seamănă foarte mult cu un loc de întâlnire al utopiilor.

Iar eu mă gândesc că la Bucureşti probabil oamenii nici măcar utopii nu au. Sau nu ştim noi să le facem să iasă la iveală.

PS1: le mulţumesc lui Olivier şi Laurei pentru prietenie.

PS2: am scos caracterele frantuzești, să mă scuzați, dar nu se vedeau bine pe blog (apăreau un fel de hieroglife în locul lor).

Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading

Autorizaţia de birocraţie

De ieri se vorbeşte despre autorizaţia de construire. Sau, mai degrabă, despre lipsa ei, conform unui nou proiect legislativ din Parlament, care spune că nu mai e nevoie de autorizaţie de construire pentru reabilitarea termică a clădirilor de patrimoniu (monumente istorice, clădiri în zona de protecţie a monumentelor sau în zone protejate).

IMG4592Vreau şi eu să spun ceva. Despre autorizaţia de construire. Nu pentru reabilitare termică, ci pentru renovarea faţadei. Noi nu vrem să punem polistiren, ci să facem cum a fost. Vi se pare că autorizaţia de construire previne acum distrugerea şi mutilarea faţadelor? Vi se pare că ajută la conservare şi protecţie? În cazul nostru, le împiedică.

Suntem tocmai în faza de a obţine această autorizaţie ca să putem renova. Administratorul tocmai mi-a făcut o recapitulare a situaţiei, ca să îmi spună că poate nu renovăm nici anul ăsta. De un an încercăm să renovăm faţada. Administratorul e un om normal, nu e urbanist, are cele mai bune intenţii. Şi a reuşit până acum să obţină 8 din cele 24 avize (nu am numărat şi celelalte documente necesare), unele absolut aberante (aviz SRI, sau aviz Metrorex).

Birocraţia asta incredibilă nu a prevenit în nici un caz mutilarea clădirilor de patrimoniu de până acum, că altfel nu am mai avea despre ce să vorbim. Dar ne poate “preveni” nouă renovarea.

Şi ca să nu spuneţi că arunc apa din copaie cu tot cu copil: da, autorizaţie de construire, dar nu în formula actuală. Ne-ar trebui ceva mult mai simplificat şi mai uşor de urmărit şi implementat. Şi instituţii şi/sau corp de control. Reabilitările de până acum sunt făcute cu autorizaţie de construire în foarte multe cazuri. Omul ia autorizaţia şi face cum îl taie capul, nu-l controlează nimeni. Proiectul şi mai ales execuţia sunt cheia (proiectul poate fi bun, execuţia proastă, de la materialele folosite până la calitatea lucrărilor).

Avizul de la Metrorex care ni se cere nouă acum e ca să spună Primăriei Municipiului Bucureşti că nu avem tunel Metrorex pe sub bloc. Îmi imaginam că PMB are nişte hărţi, cadastru, vede unde e amplasat imobilul, are şi nişte hărţi de la Metrorex (iar dacă nu, le cere) şi nu mă mai trimite să iau o hârtie care să spună că nu stau pe linia Metrorex. Dar ca să luăm şi această hârtie, ne trebuie timp şi energie şi alte resurse cheltuite. Şi ne întârzie. Nu ştiu însă pentru ce e nevoie avizul SRI şi ce o să scrie pe el. Am să întreb.

Nu autorizaţia de construire în sine e soluţia. Am putea să ne şi lipsim de ea dacă ar exista control real la faţa locului. De fapt, dacă ştiam, aş fi propus eu însămi modificarea legii pentru simplificarea procedurii, dacă despre această lege e vorba. Dar pe de altă parte, eu nu renovez faţade în fiecare zi. Mea culpa.

Aragazul şi sticla de şampanie

MoetChandonNu ştiu la alţii cum e, dar în apartamentul 3 e întotdeauna de băut şi de obicei nu e de mâncare.

Iniţial, înainte să mă mut aici, visam la cum voi găti în bucătăria mea. Am şi acum tot felul de farfurii, oale, tigăi, tacâmuri, tot felul de accesorii colorate şi hip şi plăcute ochiului prin cutii (bucătăria nu e renovată deocamdată). Pe acestea încă visez să le scot din starea de conservare şi să le redau sensul, să îşi găsească menirea. În primul an de viaţă aici nici nu am avut aragaz, aşa că frustrarea mea era cu atât mai mare. Îmi imaginam că îmi voi cumpăra un aragaz şi voi termina cu mâncarea încropită şi proastă. Un aragaz devenise un obiect miraculos.

După ce l-am cumpărat, timp de aproape o lună, eram mai mereu fără mâncare, pentru că în mintea mea, nu mai era necesar să cumpăr şi mâncare. Cumva, aragazul în casă era garanţia mâncării, şi nu mă gândeam că de fapt eu în continuare trebuie să fac acel efort de a cumpăra mâncare, de data asta în starea ei nealterată termic, pe care apoi să o gătesc.

Când am depăşit acest prag şi am înţeles că chiar dacă am aragaz, tot trebuie să cumpăr eu mâncare, probabil timp de o lună am gătit, cât am putut, când am găsit timp. Cuptorul a fost abuzat de-a dreptul, mai ales că are termostat – una dintre invenţiile/gadget-urile moderne care mie mi se pare că fac viaţa mai uşoară. Însă farmecul lui s-a dus uşor, uşor, ca atunci când ne dezîndrăgostim de cineva, şi am găsit din ce în ce mai puţin chef şi timp pentru gătit. Mi-a fost de ajuns gândul că dacă vreau să fac ceva – pot, pentru că acum am pe ce găti.

Şi probabil că aşa e în viaţă – gândul că dacă vrem să facem ceva, putem, e de ajuns. Aproape am uitat că am aragaz, îl folosesc rar. Mănânc rar acasă iar atunci când mă trezesc că mi-e foame şi vreau să gătesc ceva, mă lovesc invariabil de lipsa lucrurilor de gătit. Şi iar mă duc la stocurile de conserve. Sau… la sticlele cu licori, căci dacă nu am nimic de mâncare care să-mi placă, iată că am ceva de băut care-mi place. Şi de obicei ce e  în sticlă e mult mai ademenitor decât ce e în conservă.

Aşa am ajuns să umblu după reţete de cocktailuri cu diversele lichide ce-mi mai rămăseseră prin casă. De foame nu mor, căci ce nu lipseşte din apartamentul 3 sunt lucrurile acelea cu care poţi încropi o mică gustare (de obicei am măcar un fel de brânză şi crackers) sau vreun fel de chips, crisps ori ceva prăjitură şi ciocolată.

Iar într-o seară, am desfăcut pur şi simplu sticla de Moet & Chandon, pe care o păstram de ani de zile pentru o ocazie specială. Dar ce ocazie mai bună decât aceea când vrei să bei şampanie? Ocaziile speciale le facem noi. Iar eu am decis că acum e una. Cheers!

Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.

Pălăriile din Bruxelles

În week-endul care a trecut am avut ocazia să fiu turist în Bruxelles. Am mai fost aici înainte, cu treabă, dar nu fusesem turist. Şi mă gândeam deja ce fel de „lentile”, adică ce fel de perspective, voi folosi atunci când mă voi uită la/în oraş. Iniţial aş fi vrut să întreb oamenii de la faţa locului despre structura administrativă a oraşului şi cum îi afectează în viaţa de zi cu zi (ceva foarte sofisticat), să caut diverse comunităţi ne-aduse în atenţia bucureştenilor (socialiştii spanioli din Bruxelles, anyone?), sau să mă uit după stilurile art nouveau sau art deco…

Dacă pentru lume, în general, Bruxelles înseamnă Maneken Pis, beri de toate felurile, gaufres şi cartofi prăjiţi, pentru mine, de data asta, Bruxelles a însemnat vânt şi ploaie. Citisem că vor fi cam 8 grade, aşa că am plecat plină de speranţa de la -7 grade din Bucureşti cu gândul la o vreme blândă: nu mă aşteptam ca vântul local să mă facă să mă gândesc la Chicago!

Am uitat de toate perspectivele de uitat la oraş şi am decis că îmi trebuie… o pălărie, să mă ferească de urgie (explorasem oferta de căciuli şi nu găsisem nimic suficient de stylish). Văzusem un magazin de pălării la intersecţia Rue du Midi cu Rue du Lombard şi am decis că e musai să intru în el, extrem de mulţumită de situaţia cu vântul şi ploaia (vedeţi logica, nu?).

Dar ceea ce trebuia să fie o achiziţie de pălării… s-a soldat cu o discuţie tihnită cu doamna din magazin, Sylvie Gauthier. Când am intrat eu, trei domnişoare tocmai preluau de la ea nişte cutii de pălării de mărimi diferite. Am profitat de momentul de commerce în derulare că să îmi arunc un ochi în magazin şi să mă decid ce voi proba prima dată.  Însă doamna s-a eliberat rapid şi m-a luat în primire: de ce doriţi o pălărie, ce stil v-aţi dori, ce culoare… şi, în final, cred că vi s-ar potrivi asta… oh, da… şi ce pălărie!

Am probat vreo 10 pălării, timp în care am aflat că pălăria e un accesoriu care evocă o sumedenie de imagini, spre deosebire de orice alt accesoriu. Poate când te uiţi la o eşarfă, te gândeşti la Grace Kelly (sic!), iar un taior te poate duce cu gândul la Chanel, dar, în general, când te uiţi la o pălărie, te gândeşti la Marlene Dietrich, la regina Angliei şi ultima nuntă regală, ori la domnii de odinioară. Doamna Gauthier îmi spune că până acum 5-6 ani, pălăria dispăruse aproape de tot din peisajul urban, considerată a fi demodată, dar ea revine încet, încet, în cotidian, în bună parte din cauză că mulţi artişti pop au reintrodus-o în vizualul hip and chic, iar apoi a reapărut trendul vintage/retro.

Șepcile nu sunt atât de prezente în magazin. Ele erau iniţial purtate de către muncitori şi apoi de către aristocraţi doar în vilegiatură, la malul mării, erau un fel de ţinută cool şi casual.

Femeile în ziua de azi vor să poarte pălării masculine, în timp ce bărbaţii nu prea apucă să poarte pălărie. Ei ar purta mai des pălării, şi de obicei vin la magazin cu soţia sau prietena. Şi tot de obicei, ele sunt acelea care se opun achiziţiei de pălării: „ah nu, dar e demodat, îmi aduci aminte de bunicul, nu îţi stă bine!”, sunt replici care se aud des când un cuplu intră în magazin. „Dar bărbatul are şi el dreptul să poarte o pălărie dacă vrea, până la urmă…”, conchide Madame Gauthier.

Pălăriile pentru bărbaţi sunt mai complicate decât pălăriile pentru femei: ai ceva mai multe restricţii la materialele folosite, deşi te poţi juca cu volume diverse. Culorile pentru pălăriile pentru bărbaţi sunt o istorie întreagă – nu prea vezi pălării roşii purtate de bărbaţi, abia dacă îndrăznesc să probeze o pălărie mov nuanţă strugurilor (ceva ce mie îmi place!). De obicei, sunt căutate pălăriile negre, brune sau gri.

– Într-o perioadă, femeile-scriitor purtau pălării!  – Dar de ce nu spunem scriitoare, pur şi simplu? Dacă există un feminin, ar trebui folosit!, zic eu.
– Femeile-scriitor sunt recunoscute şi respectate! – Da, dar tocmai, dintr-o perspectivă patriarhală!

– Nu sună bine, nu există armonie. Limbajul trebuie să păstreze o anumită alură.

– Bine, dar limbajul evoluează. Creăm realităţi noi prin limbajul utilizat sa  u folosim limbajul pentru a desemna realităţi noi ?
– Nu ar trebui să acceptăm disonanţele, îmi zice doamna Gauthier, şi am chef să ripostez, dar nu mai spun nimic. Aşa că adaugă: Asta este o falsă bătălie, cea a limbajului. Dacă folosim termenii scriitoare şi preşedintă, va rezolva asta problema inegalităţii între salariile femeilor şi cele ale bărbaţilor? Păi nu, dar…

Îmi arată nenumărate pălării cu istoriile lor. Se opreşte la una, bărbătească, dintr-o stofă cu un tipar familiar chiar şi mie. „Ahh,  asta e un tipar din anii ’60! Era plin în anii aceia de acest print, îl vedeai peste tot: pe mantouri, jachete, caschete, fuste… acum, folosit pe o pălărie, deşi este elegant, nu are mare succes în magazin. Însă aceeaşi pălărie, din aceeaşi stofă, cu acelaşi print, într-un magazin branche (la moda, cool)… este vintage şi se vinde. Contextul contează!”

„Îmi face plăcere să le arăt clienţilor pălării, să discut cu ei despre pălării – este o treabă care mă îmbogăţeşte! Am pierdut relaţia cu obiectul, moda este eminamente socială.”

Madame Gauthier face şi pălării, şi de dame şi de bărbaţi. Se prezintă că fiind o „artisane” (artizană). Şi asta e suficient de cuprinzător pentru ea, pentru că în franceză „modiste” este persoana care face pălării de damă şi „chapelier” este persoana care confecţionează pălării pentru domni. Nu ne-am putut împiedica să nu remarcăm că „modiste” este feminin, şi „chapelier” este masculin, şi că Mme. Gauthier, dacă face şi pălării de bărbat, ar fi putut foarte bine fi „chapelliere” (cuvânt care nu există, aşa cum nici în română nu există „pălărieră”). Asta dincolo de faptul că „modiste” vine de la „mode”, modă, care în cazul de faţă este redusă la pălărie (un lingvist ar ştii să explice aceste lucruri), iar „chapelier” vine direct de la chapeau – adică pălărier, de la pălărie.

Buticul (sau butica)-mică-întreprindere Gillis există pe această stradă din 1910. Magazinul se află într-o clădire art deco, iar vitrina şi interiorul au păstrat în majoritatea lor elementele originale; ramele ferestrelor, uşa, mozaicul de la intrare şi cel din magazin, mânerele uşilor, dulapurile înalte sunt completate de câteva piese moderne de mobilier.

Nu mi-am luat pălărie, dar mă gândesc: o eventuală emancipare a bărbaţilor, de data asta, ne va fi semnalată de mai mulţi bărbaţi purtând pălărie?

Sărăcia şi statul ne-drept

Am folosit recent taxiul iar ultima conversaţie cu şoferul a venit cu o revelaţie.

Omul se plângea că în ultimii ani s-a dat cu o soluţie pe stradă care strică drumurile. Eu mă simt încurajată să spun şi eu ceva şi zic: păi cum să nu, că doar trebuie să le repare de ‘nșpe ori, cineva trebuie să scoată un ban din afacerea cu drumurile noastre! Şoferul îmi dă dreptate şi face un „dar”: „… dar aşa companiile astea care repară drumurile de 10 ori, mai angajează oameni şi aşa mai are omul ce să pună pe masă! Le repară de 15 ori, mai stăm în trafic că iar se desfundă drumurile, înjurăm că se mai strică maşină, ştim că se duc banii la cine nu trebuie, dar nu murim de foame, domnişoară!”

Asta explică multe: de ce Oprescu şi alţii ca el sunt realeşi în ciuda faptului că oamenii ştiu că sunt corupţi, de ce tema anti-corupţiei şi a lipsei statului de drept, deşi în teorie ne indignează pe toţi, în practică însă ne omoară… de foame.

Până acum am tot concluzionat cu toţii că participarea publică, în majoritatea cazurilor, e mai prezentă printre cei din clasa „de mijloc” – pentru că cere deja un anumit confort material pentru a te putea preocupa de ceva ce merge dincolo de uşa casei tale (nu că n-am fi văzut și oameni care, în sărăcie cruntă, n-au luptat pentru o cauză, a lor sau a altora). Dar dincolo de asta e o realitate: până nu ai ce să pui pe masă, corupţia te ţine în viaţă. Dorel ştie că e plătit din bani sifonaţi şi se indignează şi el, dar până nu vede ieşirea sau alternative ca el să aibă cu ce să se ţină pe el şi familia lui, nu o să spună nimic.

Dar vina nu e a lui Dorel.  Sărăcia lui Dorel este, iată, convenabilă. Aşa cum e convenabilă şi când, la alegeri, votul oamenilor poate fi cumpărat cu ulei şi făină. Tot dăm vina pe oamenii ăştia, când ei de fapt au înţeles un lucru: votul meu nu va face diferenţa (toţi sunt oricum la fel, nici unul nu e realmente preocupat  să mă ajute să ies din sărăcie),  dar măcar mă aleg cu ceva de pe urma lui!

Până nu facem ceva cu sărăcia, nu vom avea nici stat (de) drept.