Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.

Advertisements

Sărăcia şi statul ne-drept

Am folosit recent taxiul iar ultima conversaţie cu şoferul a venit cu o revelaţie.

Omul se plângea că în ultimii ani s-a dat cu o soluţie pe stradă care strică drumurile. Eu mă simt încurajată să spun şi eu ceva şi zic: păi cum să nu, că doar trebuie să le repare de ‘nșpe ori, cineva trebuie să scoată un ban din afacerea cu drumurile noastre! Şoferul îmi dă dreptate şi face un „dar”: „… dar aşa companiile astea care repară drumurile de 10 ori, mai angajează oameni şi aşa mai are omul ce să pună pe masă! Le repară de 15 ori, mai stăm în trafic că iar se desfundă drumurile, înjurăm că se mai strică maşină, ştim că se duc banii la cine nu trebuie, dar nu murim de foame, domnişoară!”

Asta explică multe: de ce Oprescu şi alţii ca el sunt realeşi în ciuda faptului că oamenii ştiu că sunt corupţi, de ce tema anti-corupţiei şi a lipsei statului de drept, deşi în teorie ne indignează pe toţi, în practică însă ne omoară… de foame.

Până acum am tot concluzionat cu toţii că participarea publică, în majoritatea cazurilor, e mai prezentă printre cei din clasa „de mijloc” – pentru că cere deja un anumit confort material pentru a te putea preocupa de ceva ce merge dincolo de uşa casei tale (nu că n-am fi văzut și oameni care, în sărăcie cruntă, n-au luptat pentru o cauză, a lor sau a altora). Dar dincolo de asta e o realitate: până nu ai ce să pui pe masă, corupţia te ţine în viaţă. Dorel ştie că e plătit din bani sifonaţi şi se indignează şi el, dar până nu vede ieşirea sau alternative ca el să aibă cu ce să se ţină pe el şi familia lui, nu o să spună nimic.

Dar vina nu e a lui Dorel.  Sărăcia lui Dorel este, iată, convenabilă. Aşa cum e convenabilă şi când, la alegeri, votul oamenilor poate fi cumpărat cu ulei şi făină. Tot dăm vina pe oamenii ăştia, când ei de fapt au înţeles un lucru: votul meu nu va face diferenţa (toţi sunt oricum la fel, nici unul nu e realmente preocupat  să mă ajute să ies din sărăcie),  dar măcar mă aleg cu ceva de pe urma lui!

Până nu facem ceva cu sărăcia, nu vom avea nici stat (de) drept.