Şi evacuaţii au drept de vot

Chestiunea locuirii sociale şi cu precădere cea a evacuărilor efectuate în urma retrocedărilor ilustrează perfect legătură dintre corupţie şi sărăcie.

  1. Retrocedările: asupra lor pluteşte întotdeauna suspiciunea de corupţie, pentru că până la urmă imobilele nu mai ajung la proprietarii de drept, ci în patrimoniul unor companii care cumpără drepturi litigioase. Cum se fac aceste retrocedări ridică semne de întrebare, sunt tot felul de cazuri în Bucureşti care pot ilustra drumul alambicat în instanţa al imobilelor retrocedate.
  2. Evacuaţii – cei care locuiesc în aceste clădiri au închiriat de la stat, Administraţia Fondului Imobiliar (AFI)/fost ICRAL aceste locuinţe. Ei ştiu de cele mai multe ori de ani de zile că urmează a fi evacuaţi şi au dosare la primării pentru locuinţe sociale. Nici nu (mai) contestă retrocedarea. Numai că ei nu sunt niciodată o prioritate. Pe măsură ce avansează retrocedările, creşte şi numărul de cereri de locuinţe sociale. Ce aşteaptă autorităţile locale să se întâmple ? Cât mai rezistă oraşul cu un număr crescând de oameni în stradă ?
  3. Că problema e ignorată cu nonşalanţă de autorităţi stă dovadă faptul că o parte din cei care au plecat de pe Berzei/Buzeşti pentru construcţia Bulevardului Uranus şi-au găsit spaţiu de locuire tot printre familii care urmează a fi evacuate, cum se întâmplă acum în Vulturilor 50.
  4. Mă întreb : cine şi cum primeşte locuinţă socială dacă aceste cazuri, sociale şi devenite urgenţe, sunt ignorate? Şi aici suspiciunea de corupţie pluteşte asupra felului în care primăriile dau locuinţe.
  5. Suspiciunea de corupţie e mare şi pentru că lipsa de transparenţă e totală. Opacitate absolută adică. Care e fondul locativ al primăriilor am ştiut vreodată ? Nu. Vorbesc atât de AFI, cât şi de primăriile de sector şi primăria mare. Dincolo de faptul că sunt ocazia perfectă pentru a genera şpagă de luat (ştiu cazuri de consilieri municipali care au spus unor tineri că ar costa în jur de 10.000 euro pentru a le împinge dosarul în faţă, pe listă), locuinţele sociale ale primăriilor servesc la a ţine aproape susţinătorii si clienţii de partid. Adică nu pot să nu mă gândesc decât la asta în condiţiile în care cresc cererile iar primăriile îşi aruncă una în curtea alteia pisica alocării de spaţiu locativ.
  6. Ce fac oamenii care ajung în stradă, când nu ajung să locuiască cu alţi evacuabili sau la familiile prietenilor? Mulţi au copii care merg la şcoală, alţii au slujbe din care se întreţin. Fără locuinţă, vor cădea în cercul vicios al sărăciei din care greu mai pot ieşi.
  7. E campanie electorală. Vom fi din nou revoltaţi că unii dintre cetăţeni îşi vând votul. De ce nu ? Eu nu mi-l vând, dar spun că dacă unul dintre candidaţi pune în dezbatere publică subiectul evacuărilor, sărăcia şi corupţia din jurul retrocedărilor şi al locuirii sociale, mă gândesc să-l iau serios în calcul la vot. Pentru că e o trăsătură de sistem. Că asta cu mândria de a fi român sau nu, creştin sau nu, basist sau nu, nu ţine deloc de foame şi de adăpost şi nici loc de politici anti-sărăcie. Asigurarea unei locuinţe (şi aici includ şi subvenţionarea chiriilor şi alte forme de asigurare a unui adăpost) ar trebui să fie o prioritate pentru toţi şi să ne gândim întâi la asta înainte de a le cere acestor oameni să se ducă să muncească. Cei mai mulţi dintre ei chiar muncesc şi neavând locuinţă, îşi vor pierde locul de muncă, copiii nu se vor mai duce la şcoală, şi uite aşa le uşurăm drumul spre sărăcie. E uşor să spui la muncă sau la şcoală stand pe fotoliu cu cafeluţă în mâna.

Situaţia asta cu evacuaţii e foarte convenabilă pentru primari şi consilieri, că evacuaţii sunt de obicei romi, săraci, ne-educaţi şi nu se supără nimeni că vor ajunge în stradă. Autorităţile locale rămân cu locuinţe sociale din care să mai facă şi cine trebuie un ban, sau pentru care tot cine trebuie şi poate va cere voturi la schimb.

Apropos: dacă oamenii aceştia nu mai au adresă pe buletin, ei unde votează?

PS: 15 septembrie 2014, de la 09h00, Vulturilor 50, sector 3: http://fcdl.ro/jur-de-100-de-persoane-din-sectorul-3-sunt-aruncate-strada/

 

Advertisements

Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.

Un alt fel de masura sociala pentru locuire vine din Hackney (Londra)

In vara am avut placerea sa il cunosc pe Mustafa Korel la Londra, un tanar ce candideaza independent pentru pozitia de primar in borough-ul Hackney la alegerile locale din 2014 (un borough e un fel de sector sau district mai mic, unul din cele 32 ale Londrei, cu o structura administrativa ce cuprinde un primar si un consiliu, la fel ca sectoarele din Bucuresti).

Pe platforma Hackney First a propus in cadrul unei dezbateri publice intre toti candidatii pe tema locuirii infiintarea unei agentii locale care sa intermedieze intre chiriasi si proprietarii care inchiriaza, in asa fel incat proprietarii sa nu mai stea cu imobilele goale iar chiriasii sa poata plati o chirie mai mica. Este incurajata inchirierea pe termen lung, acest lucru fiind in avantajul tuturor partilor. In Londra, chiar si Hackney a devenit, in anumite zone, un district scump. Principalii beneficiari ai acestei masuri sunt cei care desi au venituri nu se incadreaza in schema de locuinte sociale si nu isi mai permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai ridicate din Hackney.

Surpriza a venit acum cateva zile cand Consiliul din Hackney (cu o majoritate a Labour Party – partid de stanga) a adoptat propunerea lui Mustafa Korel si a infiintat The Letting Agency (un fel de agentie de inchiriat/imobiliara publica), ce va deveni operationala in 2014. Astfel, proprietarii nu mai stau cu imobile neocupate si primesc o chirie chiar si atunci cand ele nu sunt inchiriate, in timp ce chiriasii vor putea plati o chirie mai mica si au o mai mare siguranta cand stau cu chirie (nu mai risca sa fie dati afara atunci cand nu isi mai permit, sa spunem, un cost mai ridicat al chiriei si al altor cheltuieli). Consiliul si Agentia nu impun nimic, proprietarii sunt invitati sa intre in schema iar cei care doresc sa inchirieze sunt incurajati sa devina chiriasi de lunga durata.

Genul acesta de masura ar fi la fel de utila si la noi si ar putea face parte dintr-o politica mai ampla de locuire sociala. In momentul de fata politica de locuire in Romania apartine autoritatilor locale si singurele masuri de care stiu sunt acele locuinte pentru tineri (consiliul construieste locuinte, de multe ori in afara orasului si fara bune conexiuni de transport) la care astepti ani de zile, eventual pana iesi din schema (ca ai depasit varsta legala ca sa mai fii beneficiar), si locuintele de urgenta (adica Turnurile Sitraco din Piata Natiunile Unite unde stau oamenii din casele cu bulina atunci cand sunt consolidate). In tot acest timp, diverse categorii de oameni se zbat sa isi asigure un acoperis deasupra capului, de la cei evacuati in strada pentru ca fostii proprietari si-au recuperat proprietatile revendicate, pana la familii tinere care nu isi permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai mari raportat la veniturile familiei. Timp de 24 de ani nu s-a discutat nici la nivelul municipalitatii si nici la nivelul sectoarelor nimic despre locuinte si locuire dar Bucurestiul a devenit un oras din ce in ce mai scump.

Ar fi timpul sa o facem. Avem exemple de locuire sociala peste tot in Europa si am putea dezbate sa vedem ce se potriveste cel mai bine la Bucuresti. Totodata, nimic nu ne opreste sa inovam.