De ce nu mai facem Marşul #Evacuaţilor ci doar #protest static (#vulturilor50)

La plecarea de acasă înspre Comisia de Adunări Publice de la Primăria Capitalei, am înşfăcat ciocolata pe care o primisem cadou de la sora mai mică acum câteva zile şi am aruncat-o în geantă din mers.

Eram la intrarea în instituţie la 11h00, aşa cum mi se comunicase. Am ajuns la etajul 3 din Primărie pe la 11h15, pentru că în acest sediu al primăriei se aşteaptă foarte mult lifturile care circulă între cele 14 etaje şi rar prinzi liftul la parter, apoi acesta opreşte la toate etajele unde este chemat.

Întru în antecamera Comisiei, care se întruneşte în biroul secretarului general; doamnele care asigură secretariatul Comisiei mă roagă să mai aştept că încă e cineva înăuntru şi mă vor chema ei. Sigur, aştept, ştiu că întotdeauna se decalează întâlnirile. Peste 20 minute de aşteptare – împreună cu un domn care îi povestea la telefon cuiva despre FIFA şi cum denunţarea unilaterală a contractului nu e făcută niciodată de jucătorii de fotbal şi apoi ceva cu Piţurcă – apare pe hol un domn cu ochelari şi pulovăr roşu.

– Auziţi… ăăăă… domnişoară, dumneavoastră sunteţi pentru protestul cu evacuații, nu?

– Mai întârziem, că nu a venit domnul de la Rutieră.

– Sigur, aştept. Probabil e prins în trafic, încerc eu o glumă.

– Ah, nu-i problemă, că are din alea cu nino nino.

Ok, traficul nu e o problemă pentru cel de la Rutieră, probabil va întârzia mai puţin decât un cetăţean obişnuit în condiţii similare.

Domnul de la Rutieră ajunge şi sunt invitată înăuntru. În jurul mesei sunt 4 bărbaţi: domnul de mai devreme cu pulovăr roşu şi ochelari care m-a identificat drept domnişoara cu protestul pentru evacuaţi, domnul de la Rutieră (un tânăr înalt cu păr negru şi ochi albaştri, ar fi putut face reclame la Poliţia Rutieră pentru a atrage simpatie către această instituţie cu succes), un domn cu un pulover de trening şi blugi, şi un alt domn cu vestă de fâș.

Începe să vorbească domnul cu vestă de fâș, şi din ce îmi spune îmi dau seama ulterior că e de la Jandarmerie, deoarece domnii aceştia nu se prezintă niciodată.

– În primul rând, trebuie să ştiţi că nu puteţi înregistra această conversaţie.

Sunt oarecum surprinsă de această introducere, dar nu vreau să intru în discuţii despre drepturi, instituţii publice, să le aduc aminte că sunt în serviciul cetăţeanului etc., vreau să terminăm mai repede, să trecem la subiect. Dar mă lămureşte chiar el: ne-am trezit o dată pe internet, că vorbeam, într-o înregistrare.

Mă aflam la Comisia de Adunări Publice pentru că notificasem un marş pe următorul traseu:

Str. Vulturilor 50 – Str. Parfumului – staţionare Parfumului nr. 2- 4 (sediu Primărie Sector 3) – Str. Matei Basarab – Bd. Corneliu Coposu – Bd. I.C. Brătianu – Piaţa Universităţii – Bd. Regina Elisabeta nr. 16 (sediu Administraţia Fondului Imobiliar, staţionare).

– Am primit cererea dumneavoastră. Nu se poate să avem 2 proteste autorizate în acelaşi timp şi în acelaşi loc, zice domnul de la jandarmerie.

Aproape mă pufneşte râsul, ştiu unde bate. Acum o lună jumătate, după evacuarea celor 100 de oameni de pe Vulturilor 50, 65 dintre ei au rămas în stradă şi cerusem autorizare de la primărie pentru un protest permanent la acea adresă. În aceeaşi comisie, nu s-a putut face asta în condiţii de siguranţă pentru oameni, aşa că cei de pe Vulturilor 50 au fost tot timpul în pericol de a fi evacuaţi cu forţa de către poliţia locală.

Aşa că întreb: despre ce alt protest vorbim?

– Păi ştiţi, cei de pe Vulturilor 50 care protestează acolo.

– Eu ştiu că ei protestează dar… legal vorbind, nu e nici un protest acolo.

– Da, dar Vulturilor e o străduţă îngustă, nu putem autoriza adunarea acolo, ar însemna să oprim circulaţia şi nu putem face asta. Apoi, în faţa primăriei sector 3, pe Parfumului, nu e loc pentru 200 de persoane, cum spuneţi în notificare. Şi nici în faţă la Administraţia Fondului Imobiliar (AFI), pe Regina Elisabeta. Iar pe Matei Basarab nu puteţi merge pe carosabil, că aţi fi pe contrasens iar noi nu dăm aprobare niciodată, din motive de siguranţă, pentru deplasări pe contrasens.

Domnul în pulover de trening tot intervine: nu puteţi obţine chiar tot ce vreţi şi mai are şi alte remarci similare – trebuie să respectăm legea, să respectăm şi dreptul celorlalţi cetăţeni, pe cei care sunt în trafic etc. Sunt puţin iritată, vreau să îl contrazic, cunosc aceste replici, dar mă abţin. Îmi dau seama că nu ştiu cu cine vorbesc şi îl întreb cine este.

– Comisar Şef Covaci, Poliţia Capitalei.

– Păi bine, ce ne mai rămâne atunci? întreb eu.

– Poate vreţi la Primăria Generală, la Guvern, ştim că e liber în perioada aia.

– Pentru Noua Dreapta aţi dat autorizaţie pentru marş pe contrasens pe Calea Victoriei.

– Nu e adevărat, aveţi poze? întreabă domnul de la Rutieră.

– Da, am poze.

– Ia intră, măi, pe Noua Dreaptă, zice domnul în fâș către cel cu pulovăr roşu.

– Care? întreabă cel din urmă.

– Aia a noastră, zice domnul jandarm.

Nu înţeleg ce vrea să spună cu „aia a noastră”, trec peste. Zic: am eu o poză. Deschid contul de twitter şi le arăt o poză. Îmi arată că nu e pe contrasens în poză. Fie, zic. Apoi concluzionează: deci o să daţi şi pe twitter protestul. Poate o să dau. Cel de la jandarmerie ştie totuşi mai bine: românii nu sunt cu twitter, ei mai degrabă cu facebook.

Cer voie să dau un telefon. Mă consult cu Veda, colega de la Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, şi agreăm un marş de la Piaţa Unirii la Administraţia Fondului Imobiliar.

Revin şi le propun acest traseu, mai ales că de la Unirii către AFI (Regina Elisabeta) nu am fi pe contrasens, dimpotrivă. În principiu par a fi de acord. Îi văd relaxaţi cumva. Cel de la Rutieră pare şi el ok. Domnul Comisar Şef pare de acord dar nu se pronunţă. Totuşi, domnul de la jandarmerie vrea să verifice ceva. Se foieşte, ia telefonul şi iese.

Între timp la Comisie ajunge şi domnul secretar general al Municipiului București, Tudor Toma.

– Cu Vulturilor, nu?

– Da.

– Nu avem noi locuinţe sociale, nici AFI, să ştiţi.

– Păi au moştenit de la ICRAL.

– Nu, ICRAL s-a transformat în nişte companii private.

– Dar nu tot patrimoniul ICRAL e la aceste companii private, şi de fapt, noi nici nu ştim ce e la AFI şi ce nu, că nu e nici o transparenţă, lista cu proprietăţi nu e publică.

– Aici aveţi dreptate, şi eu mi-aş dori mai multă transparenţă. Trebuie să vorbiţi cu doamna Ivănoiu de la Spaţiul Locativ, de la AFI, zice domnul secretar general

– Am încercat cu doamna Ivănoiu la AFI şi nu a mers şi de asta protestăm.

– Şi eu am încercat cu doamna Ivănoiu şi nu a mers, zice domnul secretar general al Capitalei.

Aş râde şi acum, dar dacă domnii nu zâmbesc, nu pot să fiu tocmai eu aia, nu? Mă gândesc totuşi: de ce ne puneţi să facem ceva ce nu vă iese nici dumneavoastră?

 

– De la Unirii la AFI, pe diagonală acolo, pe colţ la Statui, intersecția cu Academiei, e în regulă, revine în discuție secretarul general cu privire la marş.

Revine şi domnul de la jandarmerie: Totuşi, după Sf. Gheorghe se îngustează porţiunea aia de bulevard (I.C. Brătianu).

– Domnul secretar general: păi pot traversa pe la Colţei.

– Dar nu îi putem băga prin pasaj, pare să protesteze cel de la jandarmerie.

– Păi nici nu ai cum, e ilegal, spune unul dintre ei.

Îmi permit să fiu iar uimită: cum de i-a trecut prin minte să ne bage prin pasaj?

– Deci nu se poate marş de la Piaţa Unirii la AFI, conchide domnul de la jandarmerie.

– Poftim? Nu înţeleg. De ce acum 5 minute, acum 1 minut, se putea şi acum nu se mai poate? Ce ştiţi dumneavoastră şi nu ştiu eu?

Au început toţi să zâmbească.

– Din informaţiile pe care le avem, veţi fi 500 de persoane şi ar trebui să închidem circulaţia.

– În general, mi se pare absolut normal să închideţi circulaţia când 500 de oameni protestează, dacă de asta e nevoie. Însă… cu privire la protestul nostru, tare m-aş bucura să fim 500, spun eu, dar ştiţi şi dumneavoastră că rar se întâmplă să vină atâta lume…

– Aţi dat pe facebook, faceţi deja reclamă, şi după cum ştiţi, anul trecut au fost mari proteste în capitală mobilizate pe facebook.

– Dar ştiţi că nu e acelaşi lucru, acelea au fost proteste spontane, nu au fost organizate de cineva, şi era o altă cauză, era alt context. Sincer, deşi nu îmi place să recunosc, la protestele organizate de noi nu prea vine lumea şi mă simt măgulită dacă dumneavoastră credeţi că vor veni 500 de oameni. Şi de fapt, nu credeţi că ăsta ar fi un protest adevărat, cu 500 de oameni? Dacă vin mai mult de 200, pot eu să le spun să se ducă acasă?

– Nu putem risca.

Domnul de la Rutieră: să încercăm întâi un protest pilot, static. Ce părere aveţi?

– Credeţi că ne place să testăm tipuri de protest, mai ales pe vremea asta, cu oameni care locuiesc în stradă?

Domnul de la Poliţia Capitalei: încă ceva. Protestul ar trebui să fie ultima cale legală pe care o folosiţi.

– Exact aşa şi este, domnule comisar şef: am scris cereri de audienţă, există petiţii… Pe dumneavoastră dacă v-ar ignora autorităţile…? Uite, chiar i-am scris domnului secretar general Toma o cerere de audienţă, nu ne-a răspuns nici azi nimeni de la Primărie.

– Da, domnişoară, de acord. Deşi nu o să se rezolve.

– Sigur nu o să se rezolve cu un protest, ar fi prea frumos, e chiar mai rău decât credeţi, şi atunci dumneavoastră ce aţi face într-o situaţie similară?

– Ahh, noi, Poliţia, organizăm proteste, lămurește domnul comisar șef.

 

Scot ciocolata luată în fugă azi dimineaţă. Simt că mă ia cu ameţeală, mi-e foame, mi-e sete, mi-e cald, mi-e somn.

– Vă rog să mă scuzaţi, nu mă aşteptam să dureze atât. Trebuie să mănânc ceva, mi-e foarte foame.

Domnul de la Rutieră: şi mie, şi priveşte la ciocolata din mâna mea.

– Păi luaţi şi dumneavoastră o bucată dacă vreţi.

– Mulţumesc – ce bine, e ciocolată neagră!

Se lasă liniştea. Ştiu că e bine câteodată să laşi tensiunea să crească şi îmi propun să nu fiu eu cea care cedează, aşa că tac. Se poate auzi cum eu şi domnul de la Rutieră ronţăim pătrăţelele de ciocolată.

Cedează domnul de la Poliţie: păi cum facem?

– De fapt, n-avem nici o şansă să facem marş, zic eu.

– Nu.

– Protest static la AFI, peste drum, parcarea de la statui, colţul Academiei cu Regina Elisabeta? 30 octombrie, de la 16h00 la 19h30?

Asta e.

– Pe prima pagină la obiectul adunării, ce punem aici? întreabă domnul cu pulovăr roşu.

– Lipsă locuinţe sociale, zic eu.

Sunt de acord să semnez protocolul. Discutăm afluirea si defluirea participanților la protest, ce responsabilități am în calitate de organizator etc.

Domnul de la Jandarmerie se răzgândeşte după ce semnez.

– Sunteţi de acord să modificăm aici, pe prima pagină, la Obiectul adunării publice? Să scrie: protest faţă de situaţia locativă a cetăţenilor evacuaţi din Vulturilor 50 – lipsă locuinţe sociale?

– Aş vrea să se adauge în Municipiul Bucureşti, încerc eu, deşi nu îmi dau seama la ce foloseşte.

– Nu mai adăugăm.

– Bine, lăsaţi aşa.

– Nu vă faceţi probleme, autorizare veţi primi (de la primarul Oprescu, adică), mă asigură domnul comisar şef Covaci. Să vină cineva luni să ia protocolul.

 

– Am dreptul de a relata ce s-a întâmplat aici, le spun, înainte să ies. Trebuie să explic oamenilor şi susţinătorilor de ce nu facem marş, cum am anunţat.

 

Ies. Au trecut 2 ore. Afară mai aşteaptă încă 6 persoane să intre la Comisie. Îmi dau seama că i-am ţinut în loc, că aşteaptă din cauza mea.

– Doamnă, de ce a durat atât? mă întreabă oamenii îngrijoraţi.

– Ştiţi, noi organizăm un protest, vrem ca primăriile să se ocupe de oamenii care nu pot avea acces la locuinţe. Cerem locuinţe sociale.

– Cum sunt cei de pe Vulturilor, zice o doamnă.

Nu-mi vine să cred.

– Cunoaşteţi cazul? întreb.

– Da, trec pe acolo zilnic, am copilul la grădiniţa particulară de mai sus. Oamenii aceia stau acolo de mai bine de o lună.

– Numai la noi îşi bat autorităţile joc de oameni, spune o altă doamnă.

Mă pregătesc să aud totuşi ceva revoltă: că sunt romi, că ocupau abuziv, că să muncească. Dar nu zice nimeni nimic.

Pe hol mă întâlnesc iar cu domnul Toma:

– … și cu dosarele de locuință socială, știți cum e birocraţia din sistem …

– Știu, dar noi tot vom face protest. Că nu e vorba doar despre Vulturilor. Urmează şi alte evacuări, şi în plus, e vorba de nişte drepturi aici.

– Faceţi protest, domnişoară, e dreptul dumneavoastră.

Întotdeauna când aud replica asta, nu pot să nu mă gândesc că sunt cuvinte care sună gol în gura anumitor oameni: dreptul la protest, dreptul la locuinţă socială…

Mă duc la metrou, mai am nişte ciocolată.

Advertisements

Puțină iubire pentru dreptul la locuință – #dreptlocuinta

Întrucât în Ungaria s-a criminalizat lipsa de adăpost (adică stai pe stradă, eşti gonit şi amendat cu câteva sute de euro iar dacă nu îți dărâmi adăpostul improvizat, ești dus la închisoare), iar în România nu prea vorbim despre lipsa de adăpost în afara unui grup restrâns de activişti progresişti (adică socialiști), e cazul să ne amintim cât de marginal rămâne acest subiect pe agenda publică.

Pentru mine, una din cele mai mari victorii ale lui 2013 a fost că am vorbit, fie şi numai pentru câteva zile, despre dreptul la locuinţă, întâi aici şi apoi aici. În România nu s-a criminalizat (încă) lipsa adăpostului, dar lipsa de acţiune a autorităţilor este criminală (numai anul trecut am văzut nenumărate cazuri de oameni aruncați în stradă și autorități care nu știu decât să spună că nu pot/nu au).

Văzând comentariile care s-au iscat în jurul propunerii de a introduce în Constituție dreptul la locuință, trebuie precizat că acest drept nu presupune că îţi dă oricum statul casă, ci că asigură accesul la locuinţă, având la dispoziţie o multitudine de mijloace sau instrumente pentru a face asta, de la chirii subvenţionate până la programe prin care autorităţile furnizează locuinţe la preţuri accesibile (mai multe aici), pentru cei care nu o pot face.

Nu reiau aici argumentaţia din formularul în care propuneam acest drept (prezent deja în tratate internaţionale şi alte constituţii din lume), ci propun o reflecţie asupra felului în care evoluează drepturile. Mi se pare că uităm că noi facem drepturile, nu drepturile pe noi, pentru că noi creăm şi am creat această lume şi drepturile sunt un instrument de a reglementa felul în care trăim cine suntem în această lume.

O politică de asigurare a accesului la locuinţă ar presupune mai întâi evaluarea gradului de acces la locuinţă pentru o serie de categorii de cetăţeni, iar statul ar trebui să suplinească sau să uşureze accesul la locuinţă pentru aceia care nu pot face singuri asta (ajutând astfel la egalizarea situaţiei între cei care pot şi cei care nu pot). De cele mai multe ori, în această schemă se iau în calcul veniturile individului şi puterea financiară acestuia de a închiria sau cumpăra de pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că sunt categorii de oameni care nu îşi permit nici măcar chirie, deşi au un venit. Despre cei care nu au venituri nici nu mai vorbesc, condiţiile în care aceşti oameni ajung să locuiască sunt departe de a fi considerate satisfăcătoare (sau decente, şi aici e o altă discuţie; felul în care definim locuinţa „decentă”, anume ce standarde ar trebui să îndeplinească acestă locuinţă, este o altă chestiune de politică publică).

Acest drept este unul opozabil – aşa cum a fost el interpretat recent în legislaţia franceză – adică opozabil statului (deşi în Constituţia Franţei acest drept nu figurează, el a fost recunoscut de către Consiliul Constituţional, ceea ce înseamnă că statul are o obligaţie faţă de orice cetăţean francez). Dintre statele care au deja inclus dreptul la locuinţă în Constituţie, amintesc doar Belgia sau Elveţia.

De ce este necesar acest drept? Pentru că fără un acoperiş deasupra capului, fără siguranţa lui, nu poţi trăi în societatea actuală și o mulţime de alte drepturi nu pot fi exercitate. Un acoperiş deasupra capului este imperativ pentru dezvoltarea fiinţei umane. E foarte uşor să spunem că ar trebui ca toţi copiii să se ducă la şcoală şi oamenii să îşi caute o slujbă. Fără locuinţă, însă, asta rămâne o poezie frumoasă. Dreptul la educaţie nu poate fi exercitat de copiii care provin din familii fără locuinţă, pentru a da un exemplu (în primul rând pentru că nu ai cum să ştii la ce şcoală te duci, la care ești arondat în funcție de domiciliu, şi apoi pentru că trăind în stradă nu ai avea condiţiile necesare pentru lecţii şi alte activităţi corelate educaţiei). Fără locuinţă eşti perdant pe piaţa muncii (din nefericire avem nenumărate exemple de astfel de cazuri în România), nu poţi accesa servicii de sănătate publică şi altele. Majoritatea drepturilor sociale derivă din adresa de pe buletin – cel puţin în România –  iar lipsa locuinţei face să se năruie un întreg eşafodaj social. Şi dacă nu era evident, să poţi trăi presupune efectiv existenţa unei locuinţe. Cine spune altfel, îl rog să stea pe stradă câteva zile sau săptămâni şi apoi să îmi spună cum îl ajută exclusiv drepturile naturale (dreptul la liberă exprimare, proprietate şi libertăţile din această categorie) să se integreze şi să funcţioneze în societate, sau pur şi simplu să trăiască.

Pe de altă parte, este evident că în societăţile în care trăim, unde homo homini lupus, şi unde am făcut şi terminat (poate) revoluţia industrială, nu toţi suntem egali în fapt. Am creat societăţi în care cei care nu au suficientă putere financiară, the have nots (cei care nu au), au cele mai mari şanse să rămână have nots şi astfel să se perpetueze o stare de inegalitate.

Un mic exerciţiu de imaginaţie: am putea trăi azi fără dreptul la odihnă şi concediu? Exploatarea muncitorilor în ţările din lumea a 3-a de către multinaţionalele din lumea democratică, lumea dezvoltată, e un fapt. Dacă nu acceptăm dreptul la ziua de lucru de 8 ore şi la odihnă, înseamnă că suntem ok cu faptul că unii oameni mor muncind (şi cu toate astea, se moare şi în Europa din prea multă muncă, aici putem începe altă discuţie). Sigur, putem să nu ne luăm concediu, dar această decizie ar trebui să fie alegerea noastră. Este dreptul nostru însă, inclusiv acela de a alege să avem concediu sau nu (sau ar trebui să fie).

De asemenea, dacă drepturile pozitive/sociale au venit o dată cu revoluţia industrială, de ce nu acceptăm că drepturi noi vor veni cu revoluţia/societatea post-industrială? Drepturile nu sunt exercitate în vacuum sau în absolut, aşa cum presupune teoria dreptului natural. Oamenii ajung să trăiască în societăţi cu totul diferite de cele de acum 100-200 de ani. În secolele 19 și 20 a fost necesar să recunoaştem statutul de muncitor şi drepturile la grevă şi sindicat ca urmare a unor nevoi noi apărute într-o societate diferită de cea de dinainte. Drepturile iau formă şi se nasc  din relaţia cu alţii şi guvernarea. Iar „alţii” şi „guvernarea” sunt altele decât cele de acum câteva secole. Nu putem să ne mai raportăm la noi, ca indivizi, limitându-ne la drepturi care au fost recunoscute o dată cu Revoluţia franceză, pentru că lumea din jurul nostru nu mai este cea a Revoluţiei franceze. Asta nu înseamnă să le abolim pe cele vechi, realitatea arată că ele sunt la fel de necesare, ci să acceptăm să creăm drepturi noi.

Dacă în societatea industrială am devenit muncitori, în societăţile post-industriale poate e nevoie să recunoaştem că am creat un individ nou, șomer (jobless/unemployed) şi precar. Pentru că în continuare drepturile noastre depind de statutul de angajat/neangajat pe piața muncii și de puterea noastră de cumpărare.

În plus, această lume nouă post-industrială este urbană în majoritatea ei. Pentru prima dată în istorie mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în oraşe (52% din populaţia lumii trăiau în zone urbane în 2011), iar trendul este în creştere cu o viteză ameţitoare, estimându-se că până în 2050 în lumea dezvoltată urbanizarea atinge un grad de peste 80% şi peste 60% în lumea în curs de dezvoltare.

Asta înseamnă că drepturile vor trebui construite ca să răspundă acestui nou mediu al omenirii, care va deveni eminamente urban, şi în care va fi din ce în ce mai mare nevoie de o serie de noi servicii publice (aşa cum acum ne cerem dreptul la servicii de transport public) și drepturi. Pentru că la fel de repede însă creşte şi gradul de inegalitate şi de sărăcie. Oraşele în care trăim exacerbează sărăcia  şi devine primordial accesul la o serie de servicii şi facilităţi pentru a contracara fenomenul. Deşi oamenii câştigă mai mult o dată veniţi la oraş, veniturile lor se risipesc în costuri de viaţă din ce în ce mai ridicate.

În concluzie, n-ar trebui să ne mai cramponăm de teorii vechi şi anacronice şi care nu ne mai servesc azi, şi să acceptăm că noi am creat lumea în care trăim, şi tot noi putem să ne creăm drepturi în această lume. Drepturile şi dreptul trebuie să corespundă lumii noi – care se prefigurează a fi post-industrială, urbană şi  precară – şi definite astfel încât să ne ajute să ne împlinim ca fiinţe umane în această lume, cel mai probabil în termeni de acces (la o serie de servicii publice și drepturi noi).

PS: În curând vom vorbi de drepturi și servicii la care acum nici nu ne gândim. E nevoie să ne pregătim pentru această lume nouă şi pe viitor să acceptăm că poate vom recunoaşte şi dreptul la conexiune la internet şi terapie genetică ca parte a unui set de servicii publice necesare noii lumi. Dacă nu am face asta, am avea categorii de oameni care nu îşi vor permite acces la internet într-o lume din ce în ce mai dependentă de asta pentru informare, muncă etc., sau că doar unii oameni vor avea acces la terapii genetice. Cum decidem că unii au acces la aceste terapii, de ce sunt ei mai meritorii decât alţii, şi de ce am crea o lume în care unii vor fi mai sănătoşi şi mai apţi de muncă, în timp ce alţii vor ajunge dizabilitaţi de bătrâneţe şi boli şi mai repede, şi vor fi şi mai săraci, neputând concura pe piaţa muncii cu cei care îşi pot asigura accesul la terapie genetică? Iar asta nu e o discuţie science fiction, viitorul e deja aici.

Un alt fel de masura sociala pentru locuire vine din Hackney (Londra)

In vara am avut placerea sa il cunosc pe Mustafa Korel la Londra, un tanar ce candideaza independent pentru pozitia de primar in borough-ul Hackney la alegerile locale din 2014 (un borough e un fel de sector sau district mai mic, unul din cele 32 ale Londrei, cu o structura administrativa ce cuprinde un primar si un consiliu, la fel ca sectoarele din Bucuresti).

Pe platforma Hackney First a propus in cadrul unei dezbateri publice intre toti candidatii pe tema locuirii infiintarea unei agentii locale care sa intermedieze intre chiriasi si proprietarii care inchiriaza, in asa fel incat proprietarii sa nu mai stea cu imobilele goale iar chiriasii sa poata plati o chirie mai mica. Este incurajata inchirierea pe termen lung, acest lucru fiind in avantajul tuturor partilor. In Londra, chiar si Hackney a devenit, in anumite zone, un district scump. Principalii beneficiari ai acestei masuri sunt cei care desi au venituri nu se incadreaza in schema de locuinte sociale si nu isi mai permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai ridicate din Hackney.

Surpriza a venit acum cateva zile cand Consiliul din Hackney (cu o majoritate a Labour Party – partid de stanga) a adoptat propunerea lui Mustafa Korel si a infiintat The Letting Agency (un fel de agentie de inchiriat/imobiliara publica), ce va deveni operationala in 2014. Astfel, proprietarii nu mai stau cu imobile neocupate si primesc o chirie chiar si atunci cand ele nu sunt inchiriate, in timp ce chiriasii vor putea plati o chirie mai mica si au o mai mare siguranta cand stau cu chirie (nu mai risca sa fie dati afara atunci cand nu isi mai permit, sa spunem, un cost mai ridicat al chiriei si al altor cheltuieli). Consiliul si Agentia nu impun nimic, proprietarii sunt invitati sa intre in schema iar cei care doresc sa inchirieze sunt incurajati sa devina chiriasi de lunga durata.

Genul acesta de masura ar fi la fel de utila si la noi si ar putea face parte dintr-o politica mai ampla de locuire sociala. In momentul de fata politica de locuire in Romania apartine autoritatilor locale si singurele masuri de care stiu sunt acele locuinte pentru tineri (consiliul construieste locuinte, de multe ori in afara orasului si fara bune conexiuni de transport) la care astepti ani de zile, eventual pana iesi din schema (ca ai depasit varsta legala ca sa mai fii beneficiar), si locuintele de urgenta (adica Turnurile Sitraco din Piata Natiunile Unite unde stau oamenii din casele cu bulina atunci cand sunt consolidate). In tot acest timp, diverse categorii de oameni se zbat sa isi asigure un acoperis deasupra capului, de la cei evacuati in strada pentru ca fostii proprietari si-au recuperat proprietatile revendicate, pana la familii tinere care nu isi permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai mari raportat la veniturile familiei. Timp de 24 de ani nu s-a discutat nici la nivelul municipalitatii si nici la nivelul sectoarelor nimic despre locuinte si locuire dar Bucurestiul a devenit un oras din ce in ce mai scump.

Ar fi timpul sa o facem. Avem exemple de locuire sociala peste tot in Europa si am putea dezbate sa vedem ce se potriveste cel mai bine la Bucuresti. Totodata, nimic nu ne opreste sa inovam.