Raspuns de la Primarie/AMRSP privind remunicipalizarea serviciilor de apa si canal

Canalizare Bucuresti

Capac de canal din Bucuresti

Anul trecut am initiat aceasta petitie: http://facem.de-clic.ro/remunicipalizare

Cerintele, reiau aici, erau acestea:

În contextul publicării rapoartelor Direcției Naționale Anticorupție privind creșterea prețului apei plătit de bucureșteni către societatea ApaNova, și constatând că Primăria încă nu a demarat nicio acțiune care să facă dreptate cetățenilor din București

Cerem:

Ca în următoarea şedinţă a Consiliului General al Municipiului București, primarul și consilierii să revoce hotărârile de creștere a prețului apei, astfel încât acesta să revină la nivelul iniţial, de dinaintea intervenţiei ApaNova în decizia politică și publică,

Publicarea rapoartelor de expertiză ale Comisiei/Comisiilor Internaţionale de Experţi a(le) Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice privind ajustările extraordinare la preţul apei, dar şi deciziile prin care se aprobă ajustările ordinare de preţ la solicitarea ApaNova,

Publicarea componenţei Comisiilor care au validat şi recomandat creşterile de preţ (numele experţilor care au întocmit rapoartele de expertiză) în favoarea ApaNova,

Rezilierea contractului cu ApaNova şi să înceapă procedurile pentru reîntoarcea administrării şi furnizării serviciilor de apă şi canalizare la municipalitate, un proces cunoscut drept remunicipalizare. Există numeroase astfel de exemple în lume, inclusiv în Europa, unde privatizarea acestor servicii a dus la costuri mai mari suportate de către consumatori. În urma acestei constatări, mai multe oraşe din Franţa (printre care şi Parisul), Italia, Spania şi Suedia au ales remunicipalizarea, adică reîntoarcerea acestor servicii în administrarea publică.

Am inregistrat atunci petitia si la Primaria Municipiului Bucuresti, inceput de noiembrie 2015, si am si primit un raspuns, in decembrie 2015. Am tot vrut sa scriu despre asta, dar in lipsa de timp si cum cred ca subiectul trebuie repus pe tapet, public pur si simplu aici raspunsul primit de la PMB/Autoritatea Municipala de Reglementare a Serviciilor Publice. Cel mai important lucru din tot acest raspuns oficial este ultimul paragraf al domnului Director General, Adrian Cristea:

Avand in vedere cele prezentate anterior, consideram ca in ceea ce priveste solicitarea formulate de petenta cu privire la rezilierea Contractului de Concesiune, aceasta ar conduce la disfunctionalitati majore in furnizarea serviciilor de alimentare cu apa si de canalizarea si la cresteri ale tarifelor (apa + canalizare), bugetul Municipiului Bucuresti va fi grevat de sumele necesare sustinerii serviciului si modernizarii sistemului si, nu in ultimul rand, performantele serviciului vor scadea pana la nivelul celorlalte servicii municipale.

RaspunsPMBApaNovaFloPresada

Stiu ca pentru remunicipalizare trebuie inceputa o procedura, si ca pana acolo sunt alte lucruri de facut, asa cum aratam in petitia initiala. Ce-ar fi sa raspunda candidatii la fotoliul de primar general acestor intrebari?

Insa cea mai importanta intrebare e aceasta: Sunteti de acord cu inceperea procedurii pentru remunicipalizarea serviciilor de apa si canal? Eu, ca alegator nehotarat, imi voi orienta votul in functie de raspunsul la aceasta intrebare.

Advertisements

Transgresiunea e pentru smecheri

Pentru un oraş în care nu se respectă regulile şi ne plângem de haos, de fapt în Bucureşti se întâmplă relativ puţine încălcări majore de reguli. Mai exact, puţine transgresiuni, cum ar spune o bună prietenă. Principalul tabu ne-încălcat sau foarte puţin încălcat este proprietatea privată. În comparaţie cu alte mari oraşe, la Bucureşti sunt puţine squat-uri şi puţine spaţii ocupate, deşi potenţial ar fi.

Singura transgresiune făcută la Bucureşti legată de proprietatea privată e ne-respectarea regulilor de urbanism chiar de către proprietari: pentru că avem impresia că putem să facem orice pe o proprietate privată. Ne pişăm pe ele de reguli şi decizii publice – alea nu-s pentru proprietari, mai ales cei privaţi. Iar când autorităţile publice încalcă regulile la noi e tot pentru că tratează spaţiul, chiar în proprietate publică, ca pe o proprietate privată, ca pe propria moşie (vezi Uranus/Berzei, Ciurel etc.).

Plecând de la această observaţie asupra transgresiunilor făcute, nefăcute şi (ne)fezabile în Bucureşti, cred că cea mai „critică” situaţie o întâlnim pe strada Luncşoara, unde un grup de cetăţeni organizat sub sloganul Lupta pentru strada ta se opune construcţiei unui bloc nou între blocurile  vechi, muncitoreşti. Şantierul, suspendat de drept de către Prefectură, continuă, dar este respectat de riverani. Cât de ilegal ar fi să ocupi un şantier ilegal? Un şantier în mijlocul unor sute de locatari care nu îşi  doresc acest lucru continuă totuşi nestingherit. Oamenii sunt cuminţi, nu ar îndrăzni în ruptul capului să treacă dincolo, să încalce regula care spune că nu intri pe o proprietate privată. Ori tocmai acest tip de transgresiune devine necesar.

Dacă cineva nu respectă limita sau regula, aceasta n-ar trebui ea oare provocată, pentru a putea fi clarificată şi re-stabilită?

La Paris, paradisul hipsterilor e o suburbie comunista

M-am tot gândit despre cum să scriu despre Montreuil din Seine-Saint-Denis, o suburbie în apropiere de Paris. Până azi. Colegele de birou mă întrebau despre cum m-am distrat în concediu şi unul din lucrurile în faţa cărora mă entuziasmasem era această suburbie chic din estul Parisului. Nici nu ştiam cum să o descriu mai bine, aşa că am zis de la început ceva ce mie mi se părea extraordinar: au un primar comunist, din Partidul Comunist Francez – Frontul de Stânga, înainte de asta au avut o primăriţă ecologistă, şi înainte de primăriţă, un primar tot comunist, de prin anii 80 încoace.

Asta după ce înainte de plecarea din Franţa mă gândisem la diverse abordări pentru a descrie acest loc : despre oamenii de aici, despre arhitectură, despre urbanism, despre tradiţia cinematografică etc. Dar iată că mă întorc totuşi la orientarea politică a celor care conduc această suburbie-oraş, lucrul cel mai extraordinar pentru mine. Însă cum se traduce în viaţa oamenilor faptul au avut primari comunişti sau de stânga, m-a întrebat cineva?

Foarte pe scurt, iată care cred eu că este răspunsul la această întrebare (repet – ce cred eu, poate că ceea ce descriu mai jos e o stare comună oraşelor în care chestiunile gospodăreşti merg cum ar trebui, fără legătură cu orientarea ideologică a primarului):

  • Creşe, grădiniţe, şcoli, colegii la tot pasul;
  • Centres de sante la fel de numeroase – nişte clinici de sănătate de proximitate auto-gestionate de medici, municipalitate şi/sau o mutuală (o mutuală este un fel de CAR sau fond de asigurări sociale sau de sănătate colectiv, privat);
  • Parcuri, şi mai ales, ceva ce pare o ciudăţenie – parc pentru animale, deoarece s-a observat că acolo unde în apropierea unui parc sau în parc există activitate umană nu se mai dezvoltă sau dispare ecosistemul;
  • Bilete de cinema subvenţionate – un caz special, Montreuil având o tradiţie în a găzdui proiecte cinematografice, fraţii Lumiere au lucrat aici, iar Georges Melies, inventatorul efectelor speciale de cinema, a avut aici un studio (cinematograful îi poartă numele).
  • Reguli de urbanism fără fixaţie pe arhitectură, să zicem – există aici o diversitate arhitecturală incredibilă; supra-înălţări şi modificări de faţadă sau alăturări de stiluri care în Paris sunt de neimaginat. Însă asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am apreciat o sumedenie de delicatese arhitecturale (despre cum se întâmplă asta la București merită o discuție separată): piscină monumentală din anii 60-70 lângă case stil chalet/cabane, etaj modern deasupra unui parter mai tradiţional, hale devenite loft-uri, imobile eco (consumă mai puţină energie), tot felul de experimente arhitecturale, fie ele publice sau private;
  • Lucrările artiştilor locali sunt nu numai expuse în oraş, dar sunt şi cumpărate de către primărie sau instituţii publice locale;
  • O diversitate de HLM-uri – locuinţe sociale – şi de bună calitate;
  • Tabăra de 350 romi români amenajată înainte de a li se propune locuinţe sociale (deci nu expulzare);
  • Primăria, în luptă cu autorităţile centrale pentru că acestea nu dau banii promişi pentru continuarea liniei de metrou şi deschiderea celei de tramvai, cheamă cetăţenii să i se alăture şi să semneze o petiţie;
  • Numele străzilor aparţin unor oameni necunoscuţi: unui pompier căzut la datorie sau al unui fruticultor; bulevardele şi pieţele mari au totuşi numele unor figuri marcante ale comunismului şi socialismului francez (Jacques Duclos, Jean Jaures – căutaţi pe google). Bulevardul mare se numeşte totuşi direct Avenue de la Resistance (Calea Rezistenţei – întru câtva);
  • Squat-urile sau pieţele ilegale ale imigranţilor sunt tolerate până primăria decide să rezolve problema socială din spatele lor.

Pe lângă cele de mai sus adaug: părinţii fac chetă la creşă astfel încât şi copiii de imigranţi să poată ajunge la şcoală; teatru militant sau angajat sau cum vreţi să îi spuneţi; afişe pro-Palestina peste tot; cafenea anarhistă; librărie şi editură independente (locale, neafiliate vreunui lanţ/marcă mari). În plus, se pare că aici există cel mai mare număr de asociaţii raportat la numărul de locuitori (nu am sursă şi date ca să verific, dar aşa mi-a zis cineva care stă aici).

Nu vă imaginaţi că aici nu se întâmplă niciodată nimic, că nu există revolte sau motiv de revoltă. Oamenii se solidarizează și sancţionează derapajele puterii, ca atunci când oamenii au ieşit să protesteze împotriva acţiunii primăriei de a-l concedia pe directorul cinematografului Melies şi alţi funcţionari publici.

Şi evident, ar mai fi de cercetat şi alte lucruri din reţeta lor secretă (sic!): cum e administrat bugetul, de unde vin banii care se investesc în diversele proiecte (şcoli noi, locuinţe sociale, centru cultural, etc.) şi cum se face prioritizarea acestor cheltuieli.

Locul ăsta este special datorită oamenilor care aleg să locuiască aici. Administraţia de stânga şi celelalte iniţiative private din oraş nu ar fi posibile dacă aici nu s-ar fi adunat oameni care gândesc cumva la fel şi îşi doresc acest gen de oraş. Un oraş în care proiectele imposibile la Paris devin posibile, fie că e vorba de un proiect personal sau de unul artistic.

Probabil de asta primul gând care mi-a venit în minte după câteva minute de plimbare a fost că e un paradis al hipsterilor. Nu însă fără a plăti un preţ: locul e pe cale să se gentrifice, preţurile au început să crească în ultimii ani, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin să trăiască aici, mai ales cei din industriile creative. Până atunci însă seamănă foarte mult cu un loc de întâlnire al utopiilor.

Iar eu mă gândesc că la Bucureşti probabil oamenii nici măcar utopii nu au. Sau nu ştim noi să le facem să iasă la iveală.

PS1: le mulţumesc lui Olivier şi Laurei pentru prietenie.

PS2: am scos caracterele frantuzești, să mă scuzați, dar nu se vedeau bine pe blog (apăreau un fel de hieroglife în locul lor).

Mă uit în oraş

Dacă ne-am uita în oraş ca într-o oglindă, ce am vedea?

facebook.com/daniel.maracine.photographer

Oraşul prăfuit, al enclavelor de sărăcie, al străzilor noroioase, al noilor drumuri de viteză, al clădirilor lăsate să se năruie sub ochii noştri, al clădirii Primăriei în care cetăţenii nu au voie la şedinţa publică, al parcurilor năpădite de biserici, al oamenilor străzii, al haitelor de câini sălbăticiţi, al parcărilor oriunde, al dezvoltărilor imobiliare cu orice preţ, al traficului exasperant, oraşul gardurilor de 2m ca la cazarmă, al grădiniţelor insuficiente, al ălora care îţi spun că nu poţi fotografia casă sau stradă, al gunoaielor aruncate aiurea, al trotuarelor îngustate, al băncilor plasate în mijlocul intersecţiilor, al tinerilor şomeri care împart câte 3 o garsonieră, al mobilierului urban de 5 feluri într-un singur metru pătrat, al cazinourilor şi farmaciilor, al cinematografelor de centru pustii şi al mall-urilor de câteva hectare, al blocurilor reabilitate tricolor, al scandalului anual pentru subvenţia la căldură, al domniei atotputernicelor Luxten şi Apanova, al merțanelor parcate pe trecerea de pietoni, al scrumierelor golite din mers din maşină

suntem noi.

Pentru că oraşul e un produs cultural. El reprezintă ce suntem şi putem noi toţi luaţi la grămadă, ca societate. Aici se regăsesc regulile pe care le vrem respectate, funcţiunile, spaţiile şi construcţiile dorite şi legitimate. Noi toţi producem ceea ce se cheamă oraş. Oraşul este după chipul şi asemănarea noastră.

Ferentariul şi Cotroceniul, Rahova şi Balta Albă, Primăverii şi Centrul Istoric şi ce reprezintă ele acum, tot noi le-am făcut. După 20 de ani, avem puţine scuze pentru felul în care arată acest oraş, pentru că el a devenit al nostru, teoretic şi practic. Nu voi intra aici într-o discuţie despre percepţii, fenomene sociale şi altele asemenea. Cea mai simplă explicaţie e că din 1990 încoace, prin alegeri locale şi alte instrumente, decizia e la noi. Am votat de fiecare dată, noi, primari şi consilieri. Şi dacă n-am votat, decizia tot a noastră a fost, şi a arătat ce am crezut noi că trebuie să (nu) facem pentru oraş. Primarii, consilierii, agenţiile de tot felul, fac fix atât şi ce li se cere să facă.

Pentru multe lucruri nu avem nevoie nici de primar şi nici de consiliu: de la hârtii aruncate pe jos până la a urca în metrou fără să mai aşteptăm ca ceilalţi să coboare sau la lipsa de bună voinţă faţă de ceilalţi în trafic, sunt lucruri pe care (nu) le facem noi pentru noi.

 

Vă rog să îmi spuneţi: cu ce ne mândrim noi, ca oraş, şi am realizat din 1990 încoace? Aş vrea să nu răspundeţi Naţional Arena sau Podul Basarab, deşi mi-e teamă că asta ar ilustra perfect cine suntem.

Vreau mai mult Oraş

Ultimul interviu apărut pe reţelele de socializare cu Nicuşor Dan a stârnit discuţii aprinse. Acesta mărturiseşte că doreşte să creeze un partid astfel încât să poată candida mai uşor la următoarele alegeri locale (lucru de înţeles, având în vedere actuala lege privind candidaţii independenți). Şi mai spune, de asemenea, că partidul nu va avea o anumită ideologie, fiind vorba doar despre administrarea oraşului.

Acum, pot să înţeleg că nu doreşti să îndepărtezi potenţiali susţinători spunând din start că ai o ideologie, şi că nu vrei ca, declarând că îmbrăţişezi o anumită ideologie, să începi să fii lipit de tot felul de alte partide sau mişcări sau forţe. Dar nu cred că aşa ceva se poate: adică să guvernezi un oraş fără ideologie.

În primul rând, deja viziunea primarului ca manager de oraş şi aceea de guvernare ca fiind strict un act de administrare vin dintr-o anumită ideologie (aceea care spune că până la urmă capitalismul e o chestiune de logică, şi deci altfel nu se poate). Care se bate cumva cap în cap cu toate lucrurile pe care Nicușor Dan doreşte să le facă pentru oraş. Un oraş pentru oameni, aşa cum spune că preferă şi el şi susţinătorii lui, este o viziune care vine dintr-o anumită ideologie. Îmi imaginez că Nicuşor Dan, ca viitor candidat şi primar, va face opusul actualului primar şi va începe să revoce deciziile şi direcțiile de dezvoltare adoptate până acum în acest oraş: adică fără drumuri de mare viteză prin oraş, fără demolări de case de patrimoniu, fără desfiinţări de parcuri pentru mall-uri, favorabil creşterii rolului instituţiilor publice de cultură în oraş, transportului public şi pistelor pentru biciclete ş.a.m.d. Cel mai probabil că şi pe partea de transparenţă Nicuşor Dan va avea mare grijă măcar să respecte legea, având în vedere cu ce s-a luptat el însuşi în materie de administraţie opacă şi decizii luate în lipsa consultării publice. Adică va acționa conform unui set de valori (cele de mai sus) în care el crede.

Pe de altă parte, un primar şi consiliul local trebuie să ia decizii (nu managerul!). Evident, primarul se consultă, are nişte date la dispoziţie. Dar premisele de pe care se duc aceste consultări sunt influenţate într-o anumită măsură ideologic. Ce pui în consultare iarăşi este o decizie fundamentată ideologic, la fel şi cu cine alegi să te consulţi, dincolo de ce îţi spun nişte legi. De asemenea, datele, singure, nu îţi spun ce să faci (îţi spun eventual dacă trebuie să faci ceva). Ideologia este acel set de valori şi convingeri în funcţie de care luăm decizii. Resursele oraşului sunt limitate şi cheltuielile trebuie prioritizate iar asta nu se poate face strict în urma unui proces administrativ rece, pe baza unor date, fie ele chiar şi extrase din consultare. Iar, la un moment dat, consultarea nu e suficientă. Pentru că dacă ar fi aşa, atunci chiar am face autostrăzi peste tot în Bucureşti şi am demola tot, pentru că asta se pare că vor în majoritatea lor bucureştenii (nu degeaba Oprescu se apucă de aceste proiecte, căci dincolo de interesele directe, Oprescu ştie că are susţinere).

Pe termen lung nu poţi guverna ca un administrator de companie. Strategia de dezvoltare a unui oraş e mai mult decât suma opiniilor exprimate şi a datelor colectate.

Politică vine de la polisoraş în greacă, aşa cum urbanismul vine din latinescul (prin franceză, ce-i drept) urbs, -is (tot oraş). Deşi cele două cuvinte au înţelesuri diferite azi, la origine, vorbesc despre acelaşi lucru: despre oraş. Politica şi oraşul au fost de fapt împreună. De unde se vede treaba că nu poţi să faci oraş fără politică. 

Îmi imaginez că Nicușor Dan vrea să meargă pe valul (adică lehamitea) anti-politică şi spunându-le oamenilor că nu are o ideologie, le spune oamenilor ce vor să audă. Însă dacă el a ajuns să lupte pentru salvarea Bucureştiului, e tocmai din cauza acestei rupturi dintre oameni şi Politic(ă), şi prin urmare, dintre oameni şi Oraş.

PS: În apartamentul trei se face politică. În 2012 l-am susţinut pe Nicuşor Dan – la postul de primar și pentru un loc în consiliul general – şi încă îl susţin.