Unde sunt sticlarii din Curtea Sticlarilor?

Cumpărăm pahare ceva mai scumpe de la Zara Home, sau pahare mai ieftine de la Ikea și pahare foarte ieftine de la Carrefour, mobilă de la Cora și prosoape și așternuturi, din nou, din aceleași magazine, ca să nu mai vorbesc despre străchinile românești din magazinele chinezești. Poate că am economisit câteva zeci sau sute de lei cumpărând ieftin, dar prețul plătit e, de fapt, mult mai mare: el este numărul crescând de șomeri din fiecare oraș din România. Şi chiar și cumpărând ceva mai scump, la prețul plătit tot se adaugă, până la urmă, costul închiderii fabricilor și uzinelor noastre, al unităților de producție a acestor obiecte.

În 1990, în România se fabricau și pahare, și vaze, și prosoape, și cearceafuri, și mobilă. Au urmat privatizările din anii 90, după care piața s-a reașezat, și, deși au apărut noi întreprinderi în domeniu, mai mult am pierdut decât am câștigat. Sigur, privatizările de atunci explică o parte din situație, și după 24 de ani, industria noastră deco – să-i spunem așa – e mai degrabă o amintire. Și poate, veți spune, așa e normal să fie: dacă nu e nevoie de un lucru, de un anumit produs sau serviciu, acesta ar trebui să dispară natural de pe piață.

Dar avem nevoie în continuare de pahare, prosoape, cearceafuri, mobilă. Multe dintre produsele marilor mărci sunt fabricate în România, și uite cum globalizarea a ținut în viață câteva companii producătoare autohtone. Dar aici e buba: câteva. Câteva din ce era odinioară, câteva din multele care ar fi putut să fie.

Ai noștri, micile sau mai marile afaceri din domeniu de după 1990, au intrat pe o piață globală în care China, India și alte țări unde se delocalizează masiv fac prețurile. Prețuri ridicol de mici, pentru că în costul de producție nu intră, de fapt, drepturile celor care muncesc. Până la urmă, o concurență neloială și imorală.

Poate că oamenii nu mai au puterea de cumpărare de odinioară, dar dacă magazine ca Zara Home si Ikea sunt încă aici, înseamnă că totuși le suntem clienți. Dacă marile lanțuri cumpără și revând din/în România, de ce nu o facem și noi, direct?

Parte din problemă e că până acum, nici măcar producătorii locali nu au fost interesați de propria lor promovare pe piața internă, așa că majoritatea dintre noi nici nu știm ce și de unde am putea cumpăra.

La câțiva ani de la criză, tot în criză, producătorii noștri încă visează la un mare client internațional care să le bată la ușă. Dintre producătorii români de deco – textile, sticlărie, mobile etc. – pe care îi știu eu, niciunul nu este preocupat în mod real de promovare pe piața internă. Sau cred că e suficient să ai un website pe care se folosește Times New Roman și Word Art. În majoritatea lor, însă, producătorii sunt preocupați de supraviețuire și nu înțeleg importanța unui marketing susținut pentru piața locală. Iar adevărul e că cei mai mulți chiar nu au resurse pentru investiții care să-i ducă în zona de retail.

Totuși, una dintre cauzele acestui comportament ar putea fi una cel puțin surprinzătoare. Nu o dată am auzit povestea că, imediat ce aceste mici ateliere și fabrici ajung să aibă puțină vizibilitate în presa locală, încep tot felul de controale, de la taxe până la siguranța incendiilor. Managerii trag astfel concluzia că mai bine stau ascunși de ochii lumii.

Apoi, supraviețuirea, pentru o întreprindere de sticlărie, de exemplu, înseamnă că 50% din încasări se duc pe plata gazelor folosite pentru cuptoare. Sunt industrii în care un mic ajutor din partea statului nu ar face rău deloc. Și îndrăznesc să spun că micile noastre întreprinderi merită la fel de mult, dacă nu mai mult, decât toți marii investitori care se perindă pe la noi și care cer să beneficieze de tot felul de facilități fiscale. De ce numai investitorii străini ar trebui sa beneficieze de ele si nici nu ne gândim la micii noștri producători?

Și nu în ultimul rând, o dată cu privatizările, s-a rupt un întreg lanț de furnizori. Producătorii noștri de textile, care odinioară cumpărau pigmenți și alte substanțe chimice de la Oltchim, acum se duc în Elveția. Bumbacul e cumpărat din Turcia, și cine stie unde e, de fapt, produs…

Sticlarii nu mai sunt în Curtea Sticlarilor nu pentru că acolo e acum Curtea Berarilor, ci pentru că, în marea schemă a lucrurilor, am uitat de ei. I-am lăsat în grija piețelor și a capitalului global. Sticlari mai sunt, câțiva, în câteva ateliere și fabrici din țară. Ei au nevoie de noi – atât ca clienți, cât și ca stat/guvern.

Advertisements