Pomana de un an

Încă de când mama și-a pus ambele mâini în ghips în urmă cu două săptămâni, unul din motivele de mare stres din fața noastră a fost pomana de un an a tatei. Mama începuse pregătirile pentru acest moment cu câteva luni înainte deja, cumpărând haine, pătură, lenjerie de pat și altele, de parcă tata începea o viață nouă pe lumea cealaltă. În situația dată, am schimbat planurile inițiale, care însemnau totuși o masă întinsă și niște invitați acasă, și a rămas că mama ne îndrumă iar eu și sora executăm un plan minimal. Până la urmă, pentru colivă și pachetele de dat de pomană a venit o prietenă a mamei să ne ajute, așa că eu doar trebuia sa execut niște lucruri o dată venit momentul respectiv.

În ziua cu pomana, de dimineaţă, când bătea un vânt de te tăia pe obraz, îi aşteptam pe unchiul şi mătuşa cu maşina ca să mergem la biserică şi la cimitir, într-o comună de pe lângă Bucureşti, împreună cu vreo 4 sacoşe mari, pline cu de toate şi coşuri cu colivă şi candele şi lumânări. Am cărat repede totul la maşină. Mama fusese la biserică cu o săptămâna înainte şi ne-a spus că trebuie să fim acolo la 10h30 pentru slujba de pomenire a morţilor, pentru sfinţirea colivei şi ce mai trebuie pentru pomana de un an.

Ajungem la biserică, scoatem sacoșele şi coşurile din portbagaj şi ne năpustim spre biserică. În curtea bisericii, nişte nevoiaşi se uită la noi cu mirare. Înaintăm, intrăm în biserică, nevoiașii după noi. Aici, o doamnă în vârstă care vindea lumânări se uită şi ea la noi cu uimire. Noi, uimite de ce vedeam: biserica goală, nu mai era nimeni altcineva în biserică.

Mama: Ce se întâmplă?

Femeia cu lumânările: S-a terminat.

Mama: Cum s-a terminat? unde e preotul? Mi-a spus să vin la zece jumătate.

Femeia: S-a terminat, maică, acum s-a terminat. Părintele e prin cimitir.

Urmează un moment de nedumerire şi scurtă consultare între noi, după ce depăşim şocul iniţial, mai ales mama – dar mi-a spus să vin la zece jumătate! Ce să facem, să chemăm preotul, să sfinţească aici coliva sau să ne ducem după el, mai ales că oricum trebuia să facă ceva pomenire şi slujbă şi la mormânt? Hotărâm că ne ducem după el prin cimitir.

Ne luăm iar sacoșele şi coşurile cu colivă şi ne avântăm pe potecile moi din cimitir. Cu atenţie, spre vale, unde e mormântul.

După ce am mers suficient cât să ni se lipească noroiul de tălpi, iată-l şi pe preot, împreună cu nea Gheorghe, dascălul cu cădelniţa.

– Părinte, părinte!

Părintele o aude pe mama, noi ne oprim, îi arătăm mormântul care deja nu mai era prea departe.

– Slujba de un an, părinte, aici, îi arată mama repede crucea.

În timpul ăsta, mama se agită, cu mâinile în ghips, prin coşurile alea. Ce trebuie să fac? zic eu. Aprinde o candelă!

Iau chibriturile pe care le-a pus mama în coş lângă candele, şi evident că reuşesc abia după ce vântul stinge chibritul de vreo 3 ori. Veşnica pomenire, ne ţinem unii de alţii în timp ce bănănăim un coş cu colivă prin aer, dumnezeu să-l ierte.

Înapoi în biserică, repejor, noi în urma preotului, prin pământul cleios. Punem toate coşurile pe o masă, începem să scoatem din ele, sacoșele cu chestiile necomestibile sunt lângă masă. Suntem doar noi, preotul şi dascălul. Preotul începe să binecuvânteze coliva. E o slujbă doar pentru noi, aproape o slujbă privată, la separeu, ce să mai. Ne-am scos, mă gândesc eu.

Mama iar îmi şopteşte: aprinde o candelă şi lumânările. Iau chibritul de lângă colivă.

Primului băț de chibrit îi sare fosforul, i se sfărâmă măciulia aia. Repede, scot al doilea băț. Se rupe în două, o bucată se duce pe colivă. Al treilea băț se aprinde şi se stinge repede la loc. Îl aud pe preot cum cuvântează mai încet… Mi-e teamă că omul termină slujba până aprind eu o lumânare. Bag mâna în geantă, după brichetă. Scot întâi punga cu biscuiţi vărsaţi, din aceia de post, pe care îi luasem în caz că mi se făcea foame pe drum. Pe pipăite, ajung întâi la cutia de ibuprofen, apoi la pachetul de ţigări, îl scot victorioasă. Preotul se opreşte cu totul. Mă uit la el şi scot… bricheta. Preotul, uşurat: credeam că vă aprindeți o ţigară! Vaaaaai, părinte, da` se poate?? În sfârşit, aprind o lumânare.

De undeva, apare o sticlă de vin. Sunt surprinsă, că e o sticlă mişto de vin, scrie ceva Premiat pe eticheta neagră. De când cumpără mama sticle fiţoase de vin? Uite ce voi bea eu diseară cu sora, şi gândul ăsta îmi dă o oarecare satisfacţie. Preotul ia sticlă de vin şi începe să toarne pe colivă. Îmi vine să-i spun să nu facă risipă totuşi. Dar nu apuc să termin gândul, că-l aud cum spune: Ăsta e bun de împărtăşanie, pentru mâine, rămâne la mine.

Totul se termină apoi foarte repede, veşnica pomenire cu coșul în aer de care ne ținem toți şi aşa mai departe, mama predă pomelnicul. Preotul şi dascălul se duc spre altar. Mama ne dă mie şi sorei câte un pachet, să le dăm preotului şi dascălului. Ajungem şi noi la altar.

– Bravo, măi, fetelor, cum v-aţi pregătit voi, ne-ntâmpină părintele.

– Părinte, asta e pentru dumneavoastră.

– Dar să daţi ceva să susţineţi şi altarul aici.

– Ăăăă… da.

Mă simt încuiată, mama mi-a spus să nu dau nici un leu la preot, că anul trecut la înmormântare i-a dat 250 lei, degeaba, că slujba noi o făcusem la Bucureşti, iar mama a primit chitanţă de 50 lei şi nici nu a asfaltat potecile din cimitir.

Mă întorc şi mă uit în jurul meu, văd o cutie în care pare că se pun bani. Pun acolo vreo 5 lei, am numai bancnote de 1 leu în portofel. Sora are 2 lei. Preotul ne vede şi ne strigă: altarul e aici. Deci trebuie să dăm la preot.

Scot toate bancnotele de 1 leu pe care le am, trebuie să fi fost vreo 20 lei cu totul şi i le dau. Nemulţumit, ne bombăne că dascălului nu putem să îi dăm mărunţiş.

Mă întorc la mama, îi spun toată tărășenia, rezolvă ea cu părintele și dascălul. Scoatem coliva din coș și împărțim la nevoiași. În câteva minute, coșul e gol. Mie mi s-a făcut foame și parcă mi-aș împărți și mie, pentru că nu pot să iau biscuiții înapoi de pe masă din fața oamenilor care nu au ce să mănânce.

Două săptămâni de stres s-au risipit într-o oră. Sigur, tata e sub un morman de noroi și vinul ăla bun e la popă.

Altfel, acum știu că e bine să n-ai încredere în chibriturile altora și că preoții nu sunt ca taximetriștii, lor nu le plac banii mici.

Advertisements

Farfuriile de la pomeni

Ştiu că sunt o fire mai nostalgică însă nu credeam că voi ajunge aici.

Înainte să mă mut la mine acasă, îmi imaginam cum îmi voi cumpăra eu propriile mele farfurii. Mă uitam în reviste de deco şi când mergeam pe la Ikea sau mai ştiu în ce magazin, îmi plăcea să mă uit şi la farfurii. Ocazional mai şi cumpăram câte ceva. Visam apoi cu ochii deschişi la farfurii albastre, verzi, galbene. Ceva colorat, altfel decât ce vedeam la mama acasă.

Când m-am mutat şi am ajuns să despachetez din cutii, am găsit una dintre ele special făcută de mama pentru bucătăria mea. Printre pungile de zahăr şi câteva borcănele de bulion, linguri de lemn şi de metal, un tel, şi nu ştiu câte alte astfel de instrumente, multe farfurii. Toate diferite, nu erau două la fel.

Chiar dacă am stat la bloc în Titan, ai mei şi alţi vecini ţineau sărbătorile şi obiceiurile religioase. Creştin ortodoxe. Astfel că în anumite duminici sau alte zile cu însemnătate, numai de pe etajul nostru ajungeau la noi acasă câte trei astfel de pomeni, cu vase cu tot. Farfurii, mai ales, şi mai rar, şi câte un pahar. Mama se ducea şi ea la piaţă să cumpere vase pentru pomeni. După slujba de la biserică ce sfinţea conţinutul vaselor, în bloc începea trocul de pomeni. Mama pleca prin bloc iar noi, eu şi surorile, rămâneam acasă să răspundem la uşă şi să preluăm pomenile. Țârrrr! – era tanti Jeni de la 4, sau Ştefania de la 1, şi mama lui Ionuţ de la 5. Ştiam deja: Bogdaproste, Să fie primit, Dumnezeu să-l ierte! (nu în ordinea asta neapărat). Mai trist era când pomana era pentru un bărbat şi nici tata şi nici alt bărbat – un unchi, un cumnat, un prieten – nu erau acasă.

S-au adunat astfel zeci de vase – de obicei farfurii Made în China, cu modele florale, vegetale, stilizate sau abstracte. Nu erau pictate – modelele astea sunt, multe din ele, un fel abțibild pus pe o simplă farfurie albă. Multe imită tipare decorative trecute, poate în încercarea de a evoca o anumită eleganță.

Nu-mi plăceau farfuriile astea aşa cum nu îmi plăcea nici coliva pentru că îmi aminteau că cineva drag a murit şi mi s-a părut un obicei sinistru, aproape masochist, să faci pomenile.

Am pus deoparte cutia cu farfurii de la pomeni şi nu le-am aruncat. Nu m-a lăsat inima, mi se părea că i-aş fi trădat pe toţi Gheorghii, Ionii, Paraschivii şi toate Radele, Petrele şi Floricile pentru care am primit o pomană şi un vas. Nu ştiu ce gândesc cei care dau de pomană dar eu îmi imaginam că ei au avut încredere în mine că voi folosi acele farfurii cât să îmi amintesc şi de morţii lor.

Am împachetat la loc şi mi-am cumpărat de la Ikea câteva farfurii colorate cum îmi doream.
Nu mi-au plăcut. Nu vezi ce mănânci din farfurie dacă e o farfurie mai închisă la culoare, ori pentru mine asta e fundamental. Pentru apetit, pentru tot procesul de mâncat. Albastru închis nu se potriveşte cu toate culorile mâncărurilor, şi oricum nu e o culoare naturală de mâncare, aşa că nu mă îmbie deloc.

Nu peste mult timp, am renunţat la farfuriile de la Ikea care nu trădaseră decât propriul meu portofel şi am început să scot din farfuriile albe de la pomeni. Nu mi se mai păreau sinistre, ci dimpotrivă. Cineva se gândise, de multe ori la distanţă de ani de zile, la cineva care nu mai era. Poate chiar se apreciaseră ca oameni – pomana ar fi putut fi pentru o soacră de treaba care a ajutat-o mult pe Fănica, să zicem. Pomana şi farfuria aferentă mi s-au părut un gest uman, de amintire, de onorare poate, de readucere în prezent a cuiva care a trecut la un moment dat prin viaţă noastră. Reamintirea nu e despre moartea lui sau a ei, ci despre el, ea, despre persoană. Nu pentru că a murit, ci pentru că a fost. Nu ştiu exact semnificaţia religioasă a pomenii dar Veşnica Pomenire pare să îmi spună ceva despre dorinţa noastră, de cele mai multe ori nemărturisită sau inconştientă, de a nu fi uitaţi cu totul după ce nu mai suntem. Gestul tuturor tantilor din lume care dau de pomană mi-a părut astfel extrem de înduioşător. Şi un fel de gest firesc pentru noi, ca oameni – atât pentru cei morţi cât şi pentru cei vii. Pentru noi cei rămaşi în viaţă, e un pretext să ne amintim nu că murim, cum credeam eu, ci să ne amintim de cineva drag, să ne amintim persoana. Cineva cu care la un moment dat am împărţit ceva.

Farfuriile de la pomeni sunt frumoase. Să le văd pe toate la un loc, desperecheate cum sunt, e ca şi cum la mine în bucătărie s-au strâns eforturile de ne-uitare ale celor care nu mai sunt, pe care eu nici nu îi cunosc şi nici ei între ei nu se cunosc. În felul acesta farfuria lui Vasile stă lângă farfuria lui Gheorghe în bucătăria mea. Abțibildurile sau modelele alea de multe ori nici nu sunt simetrice sau aliniate perfect. În cazul de față însă, chiar și simțirea mea a învins obsesia pentru simetrii şi linii şi le-am îndrăgit aceste mici imperfecţiuni: pentru că îmi amintesc de mama şi vecinele ei ducându-se la piaţă să cumpere vase pentru pomană, pentru care au păstrat o parte din pensie. Nu întristate, ci cu un zâmbet pe faţă şi sporovăind cu vânzătoarea din magazin şi celelalte doamne în timp ce se uită la numeroase modele de farfurii.

Voi aveţi farfurii de la pomeni? Ce aţi făcut cu ele? Vă place vreuna? Are vreuna din ele o poveste? Să știți că mi-ar plăcea să primesc poze cu farfurii de la pomeni. Continue reading