De ce am votat corupti?

Alegerile din 5 iunie 2016 au venit cu niste “surprize” pentru cei care isi pusesera sperantele intr-o schimbare de paradigma, paradigma anti-coruptie de fapt: scorul ridicat al PSD (clamat de vocile dreptei ca fiind cel mai corupt partid din Romania) si realegerea coruptilor/penalilor, indiferent de partidul de provenienta. Vad 2 posibile explicatii pentru aceasta situatie, dar care decurg impreuna din acelasi rationament: cel al performantei, al potentei si posibilitatii, al rezultatelor.

Prima tine de perceptia asupra performantei pe care o pot avea partidele mai vechi sau mai noi. PSD, spre deosebire de competitorii sai, a aratat ca poate, candidatii lor la Bucuresti (si nu numai) fiind mai credibili in materie de putinta sau potenta atunci cand promiteau ceva. Credibilitatea, din perspectiva asta, e cladita pe faptul ca PSD a aratat intodeauna ca un partid organizat, cu structuri. Bune sau rele, nu mai conteaza, alegatorii pun pret pe structura si disciplina si eficienta adusa de structuri si mecanisme clare de decizie, si asta se vede in general si din scorurile ridicate de incredere cu care sunt creditate institutii bazate pe acest model de organizare (armata, biserica). Oamenii au investit acest model de organizare si structura disciplinata cu potenta/putinta: ei chiar pot face ceea ce promit. Pe langa structura, PSD e vazut si ca un partid cu experienta la guvernare, cu rezultate, deci iata din nou ca “poate”.

Din perspectiva aceasta, aici se regasesc si limitele retoricii schimbarii, noii veniti in scena electorala neputand arata si ca pot livra rezultate la guvernare (lucru ce s-a vazut deja din perioada pre-electorala cand unii candidati cu greu au strans semnaturile necesare candidaturii).

Peste aceasta perceptie a neputintei noilor veniti in politica, s-au suprapus si limitele discursului anti-coruptie, a doua explicatie a rezultatelor “surpriza” ale acestor alegeri. Sa nu uitam ca o mare parte din cei care au venituri in Romania au o forma de contract cu statul iar o buna parte a antreprenoriatului din Romania traieste din contracte publice, fie ca vorbim de companii autohtone sau multinationale. Acestea, la randul lor, in baza acestor contracte cu statul, hranesc o puzderie de furnizori, mici afaceri care traiesc exclusiv din aceste contracte. Nu ma gandesc aici la faptul ca alegatorii au votat  neaparat pentru coruptie sau pentru acces la teava de bani publici, ci ca au votat mai degraba pentru actiune si proiecte. Perceptia acestora este ca actiunile DNA au dus la paralizie si indecizie in sectorul public si, implicit, in randul proiectelor celor care isi iau resursele de aici (deci nu “asistatii sociali” sau saracii au votat coruptii, caci ei nu traiesc de fapt din aceste resurse, nu la ei ajung banii publici).

Un alt exemplu de limita a actiunilor si discursului anti-coruptie este cel al proiectelor blocate din Fonduri Structurale/Europene. Multe dintre acestea sunt sistate nu atat din cauza suspiciunilor de coruptie sau sifonare de bani, ci din cauza nerespectarii unor proceduri si a birocratiei aferente, a ne-indeplinirii unor conditii de legalitate. In mod similar, proiecte publice de infrastructura (atat in urban, cat si in rural) sunt oprite pentru ca nu s-au respectat procedurile de avizare/urbanism, de exemplu. Pentru oameni, multe din actiunile DNA sunt bazate pe nerespectarea unor chichite procedurale, ori noi toti putem cadea victima oricand birocratiei si procedurilor. Nu votezi DNA daca urasti birocratia (iar legalitatea oricum nu tine de foame, asa cum aratam mai sus).

In plus, judecarea acestor procese din fonduri publice dureaza,  si pana la clarificarea acestor situatii si finalizarea proiectelor, comunitati intregi se simt puse la colt sau in paralizie pentru un artificiu procedural. Ori, nu poti sa faci dezvoltare sau sa promiti prosperitate si o viata mai buna daca in spatele tau stau actiunile unor institutii care blocheaza proiecte – DNA, Curtea de Conturi etc.

Oamenii nu au votat coruptie, ei au votat de fapt actiune, dezvoltare. Au votat performanta, guvernare si decizie, structuri. Anti-coruptia, ca nerespectare a unor proceduri si a impunerii legalitatii cu orice pret, nu e un proiect de comunitate.20140812_192102

Advertisements

Raspuns de la Primarie/AMRSP privind remunicipalizarea serviciilor de apa si canal

Canalizare Bucuresti

Capac de canal din Bucuresti

Anul trecut am initiat aceasta petitie: http://facem.de-clic.ro/remunicipalizare

Cerintele, reiau aici, erau acestea:

În contextul publicării rapoartelor Direcției Naționale Anticorupție privind creșterea prețului apei plătit de bucureșteni către societatea ApaNova, și constatând că Primăria încă nu a demarat nicio acțiune care să facă dreptate cetățenilor din București

Cerem:

Ca în următoarea şedinţă a Consiliului General al Municipiului București, primarul și consilierii să revoce hotărârile de creștere a prețului apei, astfel încât acesta să revină la nivelul iniţial, de dinaintea intervenţiei ApaNova în decizia politică și publică,

Publicarea rapoartelor de expertiză ale Comisiei/Comisiilor Internaţionale de Experţi a(le) Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice privind ajustările extraordinare la preţul apei, dar şi deciziile prin care se aprobă ajustările ordinare de preţ la solicitarea ApaNova,

Publicarea componenţei Comisiilor care au validat şi recomandat creşterile de preţ (numele experţilor care au întocmit rapoartele de expertiză) în favoarea ApaNova,

Rezilierea contractului cu ApaNova şi să înceapă procedurile pentru reîntoarcea administrării şi furnizării serviciilor de apă şi canalizare la municipalitate, un proces cunoscut drept remunicipalizare. Există numeroase astfel de exemple în lume, inclusiv în Europa, unde privatizarea acestor servicii a dus la costuri mai mari suportate de către consumatori. În urma acestei constatări, mai multe oraşe din Franţa (printre care şi Parisul), Italia, Spania şi Suedia au ales remunicipalizarea, adică reîntoarcerea acestor servicii în administrarea publică.

Am inregistrat atunci petitia si la Primaria Municipiului Bucuresti, inceput de noiembrie 2015, si am si primit un raspuns, in decembrie 2015. Am tot vrut sa scriu despre asta, dar in lipsa de timp si cum cred ca subiectul trebuie repus pe tapet, public pur si simplu aici raspunsul primit de la PMB/Autoritatea Municipala de Reglementare a Serviciilor Publice. Cel mai important lucru din tot acest raspuns oficial este ultimul paragraf al domnului Director General, Adrian Cristea:

Avand in vedere cele prezentate anterior, consideram ca in ceea ce priveste solicitarea formulate de petenta cu privire la rezilierea Contractului de Concesiune, aceasta ar conduce la disfunctionalitati majore in furnizarea serviciilor de alimentare cu apa si de canalizarea si la cresteri ale tarifelor (apa + canalizare), bugetul Municipiului Bucuresti va fi grevat de sumele necesare sustinerii serviciului si modernizarii sistemului si, nu in ultimul rand, performantele serviciului vor scadea pana la nivelul celorlalte servicii municipale.

RaspunsPMBApaNovaFloPresada

Stiu ca pentru remunicipalizare trebuie inceputa o procedura, si ca pana acolo sunt alte lucruri de facut, asa cum aratam in petitia initiala. Ce-ar fi sa raspunda candidatii la fotoliul de primar general acestor intrebari?

Insa cea mai importanta intrebare e aceasta: Sunteti de acord cu inceperea procedurii pentru remunicipalizarea serviciilor de apa si canal? Eu, ca alegator nehotarat, imi voi orienta votul in functie de raspunsul la aceasta intrebare.

Candidați și cetățeni în campania electorală pentru București 2016

Ieri am asistat la o premieră: primul forum de candidați organizat la Bucureşti, chiar de către cetăţeni, organizaţi în Reţeaua Civică Bucureşti.

Grupurile Rețelei Civice București sunt grupuri de oameni care au început să se lupte în cartierele lor ba pentru salvarea unui parc, ba împotriva unor construcţii care nu respectă regulile de urbanism. Cum era de aşteptat, temele pe care le-au pus în dezbatere /întrebările adresate candidaţilor vin din zona asta.

Formatul forumului e unul strict, așa cum am comunicat, care nu încurajează interacţiunea publicului cu candidaţii, şi deşi acest lucru a creat frustrări printre unii dintre participanţi, asta a permis desfăşurarea dezbaterii în parametri optimi – cu timp de răspuns, agenda, etc. Întrebările de la participanți au fost preluate anterior prin formularul de înscriere şi s-a răspuns la unele dintre ele, prin tragere la sorţi, în a două parte a evenimentului.

Dincolo de faptul că pe timpul campaniei candidaţii apucaseră să răspundă în mare parte acestor întrebări (forumul fiind organizat în a 3a săptămâna a campaniei electorale), ce e de reţinut aici este procesul prin care oamenii au ajuns la aceste întrebări. A existat în spate o comunicare între grupuri şi cartierele din care provin şi inclusiv procesul de selecţie al întrebărilor finale a însemnat o prioritizare a temelor ce preocupă cel mai mult în rândul acestor oameni: transparenţă, infrastructură și/pentru mobilitate urbană, spaţii publice în cartiere. Chiar dacă pentru unii aceste întrebări au părut locuri comune în campanie şi plictisitoare, Bucureştiul ar arăta altfel dacă oricare dintre candidații din top 5, o dată ajuns în scaunul de primar, s-ar ţine de promisiunile făcute în campanie pe temele astea:

Ce veți face pentru a vă asigura că cetățenii au acces la informații (în conformitate cu legea), astfel încât ei să poată avea un cuvânt de spus, să influențeze în mod real deciziile administrației publice locale?

Cum va arăta procesul de construcție a bugetului Capitalei sub mandatul dvs.?

Care este viziunea dvs. referitoare la organizarea administrativa a orașului? Ne referim la Zona Metropolitana București – Ilfov, cu extinderea orașului până la Centură și eventuala modificare a configurației sectoarelor capitalei.

Cum veți gestiona proprietățile PMB (clădiri, terenuri etc.) astfel încât să răspundeți nevoilor comunității care v-ar solicita într-o anumită zonă o școală, grădiniță, locuințe sociale, parcuri, centre comunitare culturale, terenuri de sport, bazine, patinoare sau alte obiective de utilitate publică?

Un bucureștean petrece în medie, în trafic, aproximativ 120 minute ducându-se și întorcându-se de la serviciu, conform unui studiu efectuat de Banca Mondială. Ce și cum veți face pentru a reduce această durată?

Având în vedere că bucureștenii suferă din cauza unor proiecte întârziate ca metroul din Drumul Taberei sau Centura Bucureștiului, proiecte care sunt derulate de alte autorități – Metrorex și respectiv CNADNR, ambele din subordinea Ministerului Transporturilor – ce veți face concret pentru urgentarea acestor proiecte?

Câteva concluzii imediat după Forum

  1. Absența candidaților Gabriela Firea și Cătălin Predoiu. Ambii au motivat absența oficial, în ultimul moment, prin programul încărcat, elaborat deja cu mult timp în urmă, înainte de primirea invitației la Forum din partea Rețelei Civice București. Dar altfel, știm că cei doi și-au făcut niște calcule electorale și au ajuns la concluzia că nu au voturi de câștigat participând la Forum. Gabriela Firea pentru că stă confortabil în vârful sondajelor și își imaginează că din zona asta nu poate câștiga voturi (oare ar fi venit dacă nu știa asta și am fi organizat forumul la începutul campaniei?), Cătălin Predoiu pentru că știe că stă atât de prost față de primii 2 clasați încât participarea la Forum nu i-ar fi răsturnat fundamental scorul. Oricum o dai, reiese un non-combat electoral, cel puțin în ultima săptămână de campanie (în ciuda a ceea ce vom vedea la TV și chiar și niște tactici de ultim moment, dar agreate anterior).

Mă-ntreb atunci dacă într-adevăr s-a schimbat ceva, acolo sus, la vârf, în configurația puterii, unde cei doi candidați beneficiază de notorietatea și resursele partidelor din care fac parte. Iar Nicușor Dan, deși cu resurse mai limitate, pare să devină, în ciuda discursului său, unul dintre ei, prin discursul și strategia adoptată în această campanie. Chiar dacă afirmă că trebuie să scăpăm de politicieni, deși ne cere votul (ca politician, sic!), și în ciuda participării la Forum, de unde nu și-ar fi permis să lipsească, el știind clar că multe voturi îi vin zona aceasta, aflându-se alături de grupuri de cetățeni de ani de zile în lupta lor pentru respectarea regulamentelor de urbanism, Nicușor Dan nu pare să se mai deosebească de candidații PNL și PSD, devenind la rândul lui un produs al consultanților de imagine și al publicitarilor.

  1. Programele şi răspunsurile pe temele Forumului, dar și altele, sunt similare. Asta nu mai ţine de Forum, ci chiar de cum arată campania electorală și ofertele electorale. Partidele şi candidaţii au colectat cu grijă idei aduse în discuţie de societatea civilă în ultimii ani, de unde şi uniformitatea şi monotonia discursului pe aceste teme. Ne plângem acum de lipsa de spectaculos, dar poate nu e un lucru rău. Faptul că partidele au preluat aceste teme şi au dedicat resurse (consultanți, experţi din partide şi din afara lor) pentru documentarea lor nu s-a întâmplat pentru că brusc partidele au un interes pentru aceste teme (pe care le-ar fi putut aborda în cei 4-8 ani de când sunt majoritare în consiliile bucureştene), ci pentru că în tot acest timp a existat o presiune civică pentru adresarea lor.
  1. Temele sociale au rămas marginale, iar, în această campanie. Însă ele există. În bolul cu întrebări venite de la participanţi erau întrebări ce vorbeau de strategii anti-sărăcie, comunități vulnerabile (ale consumatorilor de droguri, infectați cu HIV, ale celor evacuați din casele naționalizate și cu cereri de locuințe sociale la primării etc.), acces la educație. Ele au fost clar preluate tot de la grupuri organizate din societatea civilă, care încep să îşi facă, puțin câte puțin, vocea auzită. Faptul că nu au fost vizibile în cadrul Forumului de candidaţi nu e dintr-o vină organizatorilor, ci arată cam pe unde se află acum pe agenda publică. Putem să ne imaginăm oricând o reţea socială a Bucureştiului. Grupurile care au preocupări şi militează pentru aceste subiecte trebuie să devină mai vocale. Pentru ca asta să se întâmple, e nevoie ca ele la rândul lor să se organizeze mai bine. Nu e un reproş, e o constatare şi un fapt. După cum spuneam mai sus, partidele şi candidaţii nu preiau de dragul ideilor nişte idei, ci pentru că sunt forţaţi să le preia. În zona urbanismului şi mobilităţii a existat presiune. În zona socială, nu prea a existat o presiune organizată, în ciuda acțiunilor din ultimii ani ale unor grupuri.
  1. În general, a lipsit dezbaterea în jurul unei mari idei privind Capitala, lucru care poate ar fi născut și ceva „pasiune”. S-a văzut în această campanie (și implicit în cadrul Forumului) că niciun candidat nu a venit cu o idee sau o poveste despre București care să agite spiritele. Dacă e să mă uit la o idee care ar fi putut face asta, aceea ar fi fost remunicipalizarea serviciilor de apă şi canal. Strategic vorbind, pentru Nicușor Dan asta ar fi o idee care să îl diferențieze de principalii săi contracandidați și să îl facă accesibil în rândul unui alt tip de alegători (mulți nehotărâți), însă cred că nici el nu dorește asta. În plus, i-ar fi teamă ca asta să nu însemne pierderea unor voturi din rândul actualilor susținători.
  1. Din cauza similarității răspunsurilor, în mare parte, dacă aș fi fost un alegător nehotărât, în urma Forumului de ieri, tot nehotărât aș rămâne. Asta dacă nu cumva subiectul finanțării Catedralei Mântuirii Neamului ar conta foarte mult pentru mine și aș vota strict în funcție de asta.
  1. Încurajarea noilor intraţi în politică. Nu mă gândesc la Nicuşor Dan, care are deja notorietate, şi nici la acei candidaţi care au ceva activitate politică în spate, deşi sunt nou intraţi în cursa localelor. La Bucureşti sunt înscrişi oficial 12 candidaţi. Noi, cei care reclamăm nevoia unor figuri proaspete în peisaj, am uitat cu totul de ei.

Și strict despre Forumul Candidaților, poate ar fi fost mai util să se răspundă mai multor întrebări din bol. O trecem la capitolul lecţii învăţate, dacă e să repetăm experiența. Candidaţii au primit toate întrebările adresate în formularul de înscriere (peste 200) şi îi invit pe autorii lor să ceară chiar ei răspunsuri la ele candidaţilor. Rețeaua Civică București a făcut publice datele de contact ale celor 5 invitați, le fac şi eu aici:

Gabriela Firea: gabifireapentrubucuresti@gmail.com, presa@psd.ro, office@gabriela-firea.ro

Cătălin Predoiu: comunicare@predoiu.ro, bucuresti@pnl.ro

Nicușor Dan: contact@nicusordan.ro

Daniel Barbu: comunicare@alde.ro

Robert Turcescu: contact@turcescu.ro, comunicare@pmponline.ro

#AlegeriLocale2016 #AlegeriBucuresti2016 #CampanieElectorala2016 #ForumCandidati #ReteauaCivicaBucuresti

 

Şi evacuaţii au drept de vot

Chestiunea locuirii sociale şi cu precădere cea a evacuărilor efectuate în urma retrocedărilor ilustrează perfect legătură dintre corupţie şi sărăcie.

  1. Retrocedările: asupra lor pluteşte întotdeauna suspiciunea de corupţie, pentru că până la urmă imobilele nu mai ajung la proprietarii de drept, ci în patrimoniul unor companii care cumpără drepturi litigioase. Cum se fac aceste retrocedări ridică semne de întrebare, sunt tot felul de cazuri în Bucureşti care pot ilustra drumul alambicat în instanţa al imobilelor retrocedate.
  2. Evacuaţii – cei care locuiesc în aceste clădiri au închiriat de la stat, Administraţia Fondului Imobiliar (AFI)/fost ICRAL aceste locuinţe. Ei ştiu de cele mai multe ori de ani de zile că urmează a fi evacuaţi şi au dosare la primării pentru locuinţe sociale. Nici nu (mai) contestă retrocedarea. Numai că ei nu sunt niciodată o prioritate. Pe măsură ce avansează retrocedările, creşte şi numărul de cereri de locuinţe sociale. Ce aşteaptă autorităţile locale să se întâmple ? Cât mai rezistă oraşul cu un număr crescând de oameni în stradă ?
  3. Că problema e ignorată cu nonşalanţă de autorităţi stă dovadă faptul că o parte din cei care au plecat de pe Berzei/Buzeşti pentru construcţia Bulevardului Uranus şi-au găsit spaţiu de locuire tot printre familii care urmează a fi evacuate, cum se întâmplă acum în Vulturilor 50.
  4. Mă întreb : cine şi cum primeşte locuinţă socială dacă aceste cazuri, sociale şi devenite urgenţe, sunt ignorate? Şi aici suspiciunea de corupţie pluteşte asupra felului în care primăriile dau locuinţe.
  5. Suspiciunea de corupţie e mare şi pentru că lipsa de transparenţă e totală. Opacitate absolută adică. Care e fondul locativ al primăriilor am ştiut vreodată ? Nu. Vorbesc atât de AFI, cât şi de primăriile de sector şi primăria mare. Dincolo de faptul că sunt ocazia perfectă pentru a genera şpagă de luat (ştiu cazuri de consilieri municipali care au spus unor tineri că ar costa în jur de 10.000 euro pentru a le împinge dosarul în faţă, pe listă), locuinţele sociale ale primăriilor servesc la a ţine aproape susţinătorii si clienţii de partid. Adică nu pot să nu mă gândesc decât la asta în condiţiile în care cresc cererile iar primăriile îşi aruncă una în curtea alteia pisica alocării de spaţiu locativ.
  6. Ce fac oamenii care ajung în stradă, când nu ajung să locuiască cu alţi evacuabili sau la familiile prietenilor? Mulţi au copii care merg la şcoală, alţii au slujbe din care se întreţin. Fără locuinţă, vor cădea în cercul vicios al sărăciei din care greu mai pot ieşi.
  7. E campanie electorală. Vom fi din nou revoltaţi că unii dintre cetăţeni îşi vând votul. De ce nu ? Eu nu mi-l vând, dar spun că dacă unul dintre candidaţi pune în dezbatere publică subiectul evacuărilor, sărăcia şi corupţia din jurul retrocedărilor şi al locuirii sociale, mă gândesc să-l iau serios în calcul la vot. Pentru că e o trăsătură de sistem. Că asta cu mândria de a fi român sau nu, creştin sau nu, basist sau nu, nu ţine deloc de foame şi de adăpost şi nici loc de politici anti-sărăcie. Asigurarea unei locuinţe (şi aici includ şi subvenţionarea chiriilor şi alte forme de asigurare a unui adăpost) ar trebui să fie o prioritate pentru toţi şi să ne gândim întâi la asta înainte de a le cere acestor oameni să se ducă să muncească. Cei mai mulţi dintre ei chiar muncesc şi neavând locuinţă, îşi vor pierde locul de muncă, copiii nu se vor mai duce la şcoală, şi uite aşa le uşurăm drumul spre sărăcie. E uşor să spui la muncă sau la şcoală stand pe fotoliu cu cafeluţă în mâna.

Situaţia asta cu evacuaţii e foarte convenabilă pentru primari şi consilieri, că evacuaţii sunt de obicei romi, săraci, ne-educaţi şi nu se supără nimeni că vor ajunge în stradă. Autorităţile locale rămân cu locuinţe sociale din care să mai facă şi cine trebuie un ban, sau pentru care tot cine trebuie şi poate va cere voturi la schimb.

Apropos: dacă oamenii aceştia nu mai au adresă pe buletin, ei unde votează?

PS: 15 septembrie 2014, de la 09h00, Vulturilor 50, sector 3: http://fcdl.ro/jur-de-100-de-persoane-din-sectorul-3-sunt-aruncate-strada/

 

La Paris, paradisul hipsterilor e o suburbie comunista

M-am tot gândit despre cum să scriu despre Montreuil din Seine-Saint-Denis, o suburbie în apropiere de Paris. Până azi. Colegele de birou mă întrebau despre cum m-am distrat în concediu şi unul din lucrurile în faţa cărora mă entuziasmasem era această suburbie chic din estul Parisului. Nici nu ştiam cum să o descriu mai bine, aşa că am zis de la început ceva ce mie mi se părea extraordinar: au un primar comunist, din Partidul Comunist Francez – Frontul de Stânga, înainte de asta au avut o primăriţă ecologistă, şi înainte de primăriţă, un primar tot comunist, de prin anii 80 încoace.

Asta după ce înainte de plecarea din Franţa mă gândisem la diverse abordări pentru a descrie acest loc : despre oamenii de aici, despre arhitectură, despre urbanism, despre tradiţia cinematografică etc. Dar iată că mă întorc totuşi la orientarea politică a celor care conduc această suburbie-oraş, lucrul cel mai extraordinar pentru mine. Însă cum se traduce în viaţa oamenilor faptul au avut primari comunişti sau de stânga, m-a întrebat cineva?

Foarte pe scurt, iată care cred eu că este răspunsul la această întrebare (repet – ce cred eu, poate că ceea ce descriu mai jos e o stare comună oraşelor în care chestiunile gospodăreşti merg cum ar trebui, fără legătură cu orientarea ideologică a primarului):

  • Creşe, grădiniţe, şcoli, colegii la tot pasul;
  • Centres de sante la fel de numeroase – nişte clinici de sănătate de proximitate auto-gestionate de medici, municipalitate şi/sau o mutuală (o mutuală este un fel de CAR sau fond de asigurări sociale sau de sănătate colectiv, privat);
  • Parcuri, şi mai ales, ceva ce pare o ciudăţenie – parc pentru animale, deoarece s-a observat că acolo unde în apropierea unui parc sau în parc există activitate umană nu se mai dezvoltă sau dispare ecosistemul;
  • Bilete de cinema subvenţionate – un caz special, Montreuil având o tradiţie în a găzdui proiecte cinematografice, fraţii Lumiere au lucrat aici, iar Georges Melies, inventatorul efectelor speciale de cinema, a avut aici un studio (cinematograful îi poartă numele).
  • Reguli de urbanism fără fixaţie pe arhitectură, să zicem – există aici o diversitate arhitecturală incredibilă; supra-înălţări şi modificări de faţadă sau alăturări de stiluri care în Paris sunt de neimaginat. Însă asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am apreciat o sumedenie de delicatese arhitecturale (despre cum se întâmplă asta la București merită o discuție separată): piscină monumentală din anii 60-70 lângă case stil chalet/cabane, etaj modern deasupra unui parter mai tradiţional, hale devenite loft-uri, imobile eco (consumă mai puţină energie), tot felul de experimente arhitecturale, fie ele publice sau private;
  • Lucrările artiştilor locali sunt nu numai expuse în oraş, dar sunt şi cumpărate de către primărie sau instituţii publice locale;
  • O diversitate de HLM-uri – locuinţe sociale – şi de bună calitate;
  • Tabăra de 350 romi români amenajată înainte de a li se propune locuinţe sociale (deci nu expulzare);
  • Primăria, în luptă cu autorităţile centrale pentru că acestea nu dau banii promişi pentru continuarea liniei de metrou şi deschiderea celei de tramvai, cheamă cetăţenii să i se alăture şi să semneze o petiţie;
  • Numele străzilor aparţin unor oameni necunoscuţi: unui pompier căzut la datorie sau al unui fruticultor; bulevardele şi pieţele mari au totuşi numele unor figuri marcante ale comunismului şi socialismului francez (Jacques Duclos, Jean Jaures – căutaţi pe google). Bulevardul mare se numeşte totuşi direct Avenue de la Resistance (Calea Rezistenţei – întru câtva);
  • Squat-urile sau pieţele ilegale ale imigranţilor sunt tolerate până primăria decide să rezolve problema socială din spatele lor.

Pe lângă cele de mai sus adaug: părinţii fac chetă la creşă astfel încât şi copiii de imigranţi să poată ajunge la şcoală; teatru militant sau angajat sau cum vreţi să îi spuneţi; afişe pro-Palestina peste tot; cafenea anarhistă; librărie şi editură independente (locale, neafiliate vreunui lanţ/marcă mari). În plus, se pare că aici există cel mai mare număr de asociaţii raportat la numărul de locuitori (nu am sursă şi date ca să verific, dar aşa mi-a zis cineva care stă aici).

Nu vă imaginaţi că aici nu se întâmplă niciodată nimic, că nu există revolte sau motiv de revoltă. Oamenii se solidarizează și sancţionează derapajele puterii, ca atunci când oamenii au ieşit să protesteze împotriva acţiunii primăriei de a-l concedia pe directorul cinematografului Melies şi alţi funcţionari publici.

Şi evident, ar mai fi de cercetat şi alte lucruri din reţeta lor secretă (sic!): cum e administrat bugetul, de unde vin banii care se investesc în diversele proiecte (şcoli noi, locuinţe sociale, centru cultural, etc.) şi cum se face prioritizarea acestor cheltuieli.

Locul ăsta este special datorită oamenilor care aleg să locuiască aici. Administraţia de stânga şi celelalte iniţiative private din oraş nu ar fi posibile dacă aici nu s-ar fi adunat oameni care gândesc cumva la fel şi îşi doresc acest gen de oraş. Un oraş în care proiectele imposibile la Paris devin posibile, fie că e vorba de un proiect personal sau de unul artistic.

Probabil de asta primul gând care mi-a venit în minte după câteva minute de plimbare a fost că e un paradis al hipsterilor. Nu însă fără a plăti un preţ: locul e pe cale să se gentrifice, preţurile au început să crească în ultimii ani, pentru că din ce în ce mai mulţi oameni vin să trăiască aici, mai ales cei din industriile creative. Până atunci însă seamănă foarte mult cu un loc de întâlnire al utopiilor.

Iar eu mă gândesc că la Bucureşti probabil oamenii nici măcar utopii nu au. Sau nu ştim noi să le facem să iasă la iveală.

PS1: le mulţumesc lui Olivier şi Laurei pentru prietenie.

PS2: am scos caracterele frantuzești, să mă scuzați, dar nu se vedeau bine pe blog (apăreau un fel de hieroglife în locul lor).

Mă uit în oraş

Dacă ne-am uita în oraş ca într-o oglindă, ce am vedea?

facebook.com/daniel.maracine.photographer

Oraşul prăfuit, al enclavelor de sărăcie, al străzilor noroioase, al noilor drumuri de viteză, al clădirilor lăsate să se năruie sub ochii noştri, al clădirii Primăriei în care cetăţenii nu au voie la şedinţa publică, al parcurilor năpădite de biserici, al oamenilor străzii, al haitelor de câini sălbăticiţi, al parcărilor oriunde, al dezvoltărilor imobiliare cu orice preţ, al traficului exasperant, oraşul gardurilor de 2m ca la cazarmă, al grădiniţelor insuficiente, al ălora care îţi spun că nu poţi fotografia casă sau stradă, al gunoaielor aruncate aiurea, al trotuarelor îngustate, al băncilor plasate în mijlocul intersecţiilor, al tinerilor şomeri care împart câte 3 o garsonieră, al mobilierului urban de 5 feluri într-un singur metru pătrat, al cazinourilor şi farmaciilor, al cinematografelor de centru pustii şi al mall-urilor de câteva hectare, al blocurilor reabilitate tricolor, al scandalului anual pentru subvenţia la căldură, al domniei atotputernicelor Luxten şi Apanova, al merțanelor parcate pe trecerea de pietoni, al scrumierelor golite din mers din maşină

suntem noi.

Pentru că oraşul e un produs cultural. El reprezintă ce suntem şi putem noi toţi luaţi la grămadă, ca societate. Aici se regăsesc regulile pe care le vrem respectate, funcţiunile, spaţiile şi construcţiile dorite şi legitimate. Noi toţi producem ceea ce se cheamă oraş. Oraşul este după chipul şi asemănarea noastră.

Ferentariul şi Cotroceniul, Rahova şi Balta Albă, Primăverii şi Centrul Istoric şi ce reprezintă ele acum, tot noi le-am făcut. După 20 de ani, avem puţine scuze pentru felul în care arată acest oraş, pentru că el a devenit al nostru, teoretic şi practic. Nu voi intra aici într-o discuţie despre percepţii, fenomene sociale şi altele asemenea. Cea mai simplă explicaţie e că din 1990 încoace, prin alegeri locale şi alte instrumente, decizia e la noi. Am votat de fiecare dată, noi, primari şi consilieri. Şi dacă n-am votat, decizia tot a noastră a fost, şi a arătat ce am crezut noi că trebuie să (nu) facem pentru oraş. Primarii, consilierii, agenţiile de tot felul, fac fix atât şi ce li se cere să facă.

Pentru multe lucruri nu avem nevoie nici de primar şi nici de consiliu: de la hârtii aruncate pe jos până la a urca în metrou fără să mai aşteptăm ca ceilalţi să coboare sau la lipsa de bună voinţă faţă de ceilalţi în trafic, sunt lucruri pe care (nu) le facem noi pentru noi.

 

Vă rog să îmi spuneţi: cu ce ne mândrim noi, ca oraş, şi am realizat din 1990 încoace? Aş vrea să nu răspundeţi Naţional Arena sau Podul Basarab, deşi mi-e teamă că asta ar ilustra perfect cine suntem.

Un alt fel de masura sociala pentru locuire vine din Hackney (Londra)

In vara am avut placerea sa il cunosc pe Mustafa Korel la Londra, un tanar ce candideaza independent pentru pozitia de primar in borough-ul Hackney la alegerile locale din 2014 (un borough e un fel de sector sau district mai mic, unul din cele 32 ale Londrei, cu o structura administrativa ce cuprinde un primar si un consiliu, la fel ca sectoarele din Bucuresti).

Pe platforma Hackney First a propus in cadrul unei dezbateri publice intre toti candidatii pe tema locuirii infiintarea unei agentii locale care sa intermedieze intre chiriasi si proprietarii care inchiriaza, in asa fel incat proprietarii sa nu mai stea cu imobilele goale iar chiriasii sa poata plati o chirie mai mica. Este incurajata inchirierea pe termen lung, acest lucru fiind in avantajul tuturor partilor. In Londra, chiar si Hackney a devenit, in anumite zone, un district scump. Principalii beneficiari ai acestei masuri sunt cei care desi au venituri nu se incadreaza in schema de locuinte sociale si nu isi mai permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai ridicate din Hackney.

Surpriza a venit acum cateva zile cand Consiliul din Hackney (cu o majoritate a Labour Party – partid de stanga) a adoptat propunerea lui Mustafa Korel si a infiintat The Letting Agency (un fel de agentie de inchiriat/imobiliara publica), ce va deveni operationala in 2014. Astfel, proprietarii nu mai stau cu imobile neocupate si primesc o chirie chiar si atunci cand ele nu sunt inchiriate, in timp ce chiriasii vor putea plati o chirie mai mica si au o mai mare siguranta cand stau cu chirie (nu mai risca sa fie dati afara atunci cand nu isi mai permit, sa spunem, un cost mai ridicat al chiriei si al altor cheltuieli). Consiliul si Agentia nu impun nimic, proprietarii sunt invitati sa intre in schema iar cei care doresc sa inchirieze sunt incurajati sa devina chiriasi de lunga durata.

Genul acesta de masura ar fi la fel de utila si la noi si ar putea face parte dintr-o politica mai ampla de locuire sociala. In momentul de fata politica de locuire in Romania apartine autoritatilor locale si singurele masuri de care stiu sunt acele locuinte pentru tineri (consiliul construieste locuinte, de multe ori in afara orasului si fara bune conexiuni de transport) la care astepti ani de zile, eventual pana iesi din schema (ca ai depasit varsta legala ca sa mai fii beneficiar), si locuintele de urgenta (adica Turnurile Sitraco din Piata Natiunile Unite unde stau oamenii din casele cu bulina atunci cand sunt consolidate). In tot acest timp, diverse categorii de oameni se zbat sa isi asigure un acoperis deasupra capului, de la cei evacuati in strada pentru ca fostii proprietari si-au recuperat proprietatile revendicate, pana la familii tinere care nu isi permit sa plateasca chiriile din ce in ce mai mari raportat la veniturile familiei. Timp de 24 de ani nu s-a discutat nici la nivelul municipalitatii si nici la nivelul sectoarelor nimic despre locuinte si locuire dar Bucurestiul a devenit un oras din ce in ce mai scump.

Ar fi timpul sa o facem. Avem exemple de locuire sociala peste tot in Europa si am putea dezbate sa vedem ce se potriveste cel mai bine la Bucuresti. Totodata, nimic nu ne opreste sa inovam.