Transgresiunea e pentru smecheri

Pentru un oraş în care nu se respectă regulile şi ne plângem de haos, de fapt în Bucureşti se întâmplă relativ puţine încălcări majore de reguli. Mai exact, puţine transgresiuni, cum ar spune o bună prietenă. Principalul tabu ne-încălcat sau foarte puţin încălcat este proprietatea privată. În comparaţie cu alte mari oraşe, la Bucureşti sunt puţine squat-uri şi puţine spaţii ocupate, deşi potenţial ar fi.

Singura transgresiune făcută la Bucureşti legată de proprietatea privată e ne-respectarea regulilor de urbanism chiar de către proprietari: pentru că avem impresia că putem să facem orice pe o proprietate privată. Ne pişăm pe ele de reguli şi decizii publice – alea nu-s pentru proprietari, mai ales cei privaţi. Iar când autorităţile publice încalcă regulile la noi e tot pentru că tratează spaţiul, chiar în proprietate publică, ca pe o proprietate privată, ca pe propria moşie (vezi Uranus/Berzei, Ciurel etc.).

Plecând de la această observaţie asupra transgresiunilor făcute, nefăcute şi (ne)fezabile în Bucureşti, cred că cea mai „critică” situaţie o întâlnim pe strada Luncşoara, unde un grup de cetăţeni organizat sub sloganul Lupta pentru strada ta se opune construcţiei unui bloc nou între blocurile  vechi, muncitoreşti. Şantierul, suspendat de drept de către Prefectură, continuă, dar este respectat de riverani. Cât de ilegal ar fi să ocupi un şantier ilegal? Un şantier în mijlocul unor sute de locatari care nu îşi  doresc acest lucru continuă totuşi nestingherit. Oamenii sunt cuminţi, nu ar îndrăzni în ruptul capului să treacă dincolo, să încalce regula care spune că nu intri pe o proprietate privată. Ori tocmai acest tip de transgresiune devine necesar.

Dacă cineva nu respectă limita sau regula, aceasta n-ar trebui ea oare provocată, pentru a putea fi clarificată şi re-stabilită?